CINE SUNT EU?

„Cine sunt eu, Doamne, şi ce este casa mea, de m-ai făcut să ajung unde sunt”? (2 Samuel 7:18).

Iată o întrebare pe care nu cred că ne-o punem prea des, deşi ar trebui. Spun asta pentru că, dacă am face-o mai des, am vedea că nu avem nici un motiv să ne lăudăm cu toate realizările noastre sau să fim mândri.

Când David se întreabă înaintea Domnului cine este el, el se vede fără nici un merit. El se vede aşa de mic şi de neînsemnat. Lucrul acesta l-a spus şi împăratului Saul când acesta i-a propus să fie ginerele lui (1 Samuel 18:18). În cuvintele lui David nu este o modestie falsă, ci este o atitudine veritabilă de smerenie, o evaluare corectă a ceea ce este omul faţă de Dumnezeu. Noi suntem în primul rând o creaţie a lui Dumnezeu. El ne-a făcut după chipul şi asemănarea Sa. Că unul rămâne un simplu muritor, un anonim, şi din aceştia sunt cu milioanele, iar altul ajunge să fie o personalitate renumită, acesta este meritul harului lui Dumnezeu.

David provenea din seminţia lui Iuda, din care avea să vină mai târziu Mesia. Acum el era pe tronul lui Israel. Dumnezeu îi subjugase pe toţi vrăjmaşii lui Israel şi nu fusese nici un război pe care să-l fi pierdut. Şi totuşi: „Cine sunt eu, Doamne”?

Amănuntul care mi-a atras atenţia asupra acestui verset este felul cum David se adresează lui Dumnezeu: „Doamne Dumnezeule”. O versiune din limba engleză traduce aceasta prin „Domnule Suveran”. David datorează faptul că a ajuns acolo unde ajunsese datorită suveranităţii lui Dumnezeu. El alege pe cine vrea, când vrea şi pentru lucrarea pe care El o vrea. David face această rugăciune după ce Dumnezeu i-a refuzat harul de a zidi el un templu pentru Dumnezeu. El este mulţumitor şi recunoscător lui Dumnezeu, chiar dacă nu el îl va construi ci fiul lui, Solomon. David este mulţumit cu alegerea lui Dumnezeu.

Nu strică nici celor sus puşi şi nici celor mai mici să recunoască că tot ce sunt şi au este meritul lui Dumnezeu. Fiecare suflet este preţios pentru Dumnezeu, de aceea L-a dat pe Domnul Isus să moară pentru toţi oamenii (1 Ioan 2:2). El face să răsară soarele şi peste cei buni şi peste cei răi. David a fost conştient că fără ajutorul lui Dumnezeu nu ar fi ajuns unde era şi de aceea inima lui este plină de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, de dă pe dinafară.

R. T. Kendal spune: „Când Dumnezeu ne acordă un har în îndurarea Sa suverană, aceasta ar trebui să ne facă peste măsură de recunoscători”. Dar în veacul în care trăim recunoştinţa este o floare rară. Vedem în jurul nostru mai degrabă opusul, oameni care îşi asumă toate meritele şi vorbesc de Dumnezeu ca şi când El le-ar datora ceva.

Aşa a procedat Nabal cu oamenii lui David: „Cine este David şi cine este fiul lui Isai? Astăzi sunt mulţi slujitori care fug de la stăpâni” (1 Sam. 25:10). În loc să îl trateze cu respect şi cu bunăvoinţă pentru binele pe care-l făcuse pentru ţara lui, Nabal în îl tratează cu dispreţ. El profită de ocazie să-l prezinte ca şi un om rău, un slujitor fugar, şi asta ca să-şi acopere zgârcenia lui. Dacă David şi-ar fi atras necazul asupra lui printr-o comportare rea, ar fi meritat tratamentul acordat de Nabal. Dar David ajunsese în situaţia în care era nu din vina sa, şi Dumnezeu ştia aceasta. Şi Nabal fusese binecuvântat de acelaşi Dumnezeu, numai că unul ştia să fie recunoscător şi celălalt nu.

„În îndurarea Domnului, cum am ajuns nu ştiu” – spunea poetul unei cântări. Nici noi nu ştim. Dar ştim că a fost alegerea suverană a lui Dumnezeu şi bine ar ca şi sufletul nostru „să nu uite nici una din binefacerile Lui”.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

%d bloggers like this: