FEMEI ISCUSITE ŞI CU TRAGERE DE INIMĂ

Exod 35

 

Ne întâlnim cu acest atribut de apreciere acordat femeilor în Exod 35. Este vorba despre o strângere de daruri pentru facerea cortului, la cererea lui Moise, după ieşirea din Egipt. Atât bărbaţi, cât şi femei au fost acceptate să aducă daruri din ceea ce au avut pentru această lucrare importantă legată de slujirea lui Dumnezeu. Moise consemnează în acest capitol că „toţi” au răspuns cu „tragere de inimă şi bunăvoinţă”.

           

Tot în acest capitol ne întâlnim cu cuvântul „prinos”: fiecare a adus prinosul de aur, pe care-l închinase Domnului” (v. 22), iar în v. 24, este vorba de un “prinos de argint şi de aramă”. Prinos nu este acelaşi lucru cu prisos. Poţi aduce un prinos chiar dacă nu ai de prisos din lucrul pe care-l dăruieşti. Văduva săracă pe care Domnul Isus a lăudat-o a dat Domnului nu din prisos, „ci tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască” (Marcu 12:44)

 

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române defineşte prinosul ca fiind „un dar oferit divinităţii”; „un omagiu adus cuiva în semn de devotament, de admiraţie, de recunoştinţă”, „o contribuţie adusă în slujba unei cauze”. Prisos este „ceea ce depăşeşte necesarul”, „ceea ce întrece o limită”; „prisosinţă, surplus, belşug, abundenţă”.

 

Dar ceea ce este remarcabil cu privire la bărbaţii şi femeile lui Israel care au adus prinosul lor a fost aceea că au făcut aceasta cu bunăvoinţă, nu siliţi de Moise. Şi ei au mai făcut aceasta cu tragere de inimă, adică cu zel, râvnă şi ardoare. Această atitudine a inimii a fost şi este apreciată de Dumnezeu, chiar dacă obolul poate fi mic şi neînsemnat. Apostolul Pavel scria Corintenilor că „Dumnezeu iubeşte pe dătătorul voios” (2 Corint. 9:7). De asemenea, tot Pavel scrie că „dacă este bunăvoinţă, darul este primit” (2 Corint. 8:12). Când dăm de silă sau de gura altcuiva şi nu o facem cu bunăvoinţă, darul nu este luat în seamă de Dumnezeu.

 

Când cineva nu dă lui Dumnezeu ceea ce I se cuvine sau poate trece indiferent pe lângă un sărac în nevoie, se spune despre acea persoană că are inima închisă şi împietrită (Deutr. 15:6). Acest obicei de a da nu este ceva ce vine de la sine, ci trebuie cultivat. Omul are tendinţa să se gândească mai mult la sine decât la alţii. El gândeşte că atunci când dă la alţii el sărăceşte. Dar iată ce spune un proverb al lui Solomon: „Unul dă cu mână largă, şi ajunge mai bogat; şi altul care economiseşte prea mult nu face decât să sărăcească.” (Proverbe 11:24). Matematica lui Dumnezeu este deosebită de cea a oamenilor. Domnul Isus a spus de asemenea în Predica de pe munte: „daţi şi vi se va da”. Credincioşii din Macedonia au dat din „sărăcia lor lucie”, dar cu o bucurie peste măsură de mare (2 Corint. 8:2).

 

Numai cine practică dărnicia poate şti ce înseamnă bucuria de a-i face fericiţi pe alţii. Ei dau pentru că şi Dumnezeu le-a dat lor mai mult decât le trebuie. În loc ca surplusul să îl pună la bancă, ei îl împart cu cei mai puţin privilegiaţi, pentru că au înţeles ce spune proverbul: „Sufletul binefăcător va fi săturat şi cel ce udă pe alţii va fi udat şi el” (Prov. 11:25).

  

Dar pe lângă prinoase, femeile s-au pus în slujba Domnului cu iscusinţa lor. Ele au tors tort şi păr de capră. Este adevărat că trebuie să fie o artă să torci părul de capră, care este mult mai scurt decât cel de lână sau de bumbac. Ca să ajungi la fuiorul de cânepă era multă muncă: creşterea cânepii, topirea ei şi apoi meliţatul, o adevărată artă, pe care şi eu am văzut-o la mama mea. Apoi acest tort era vopsit în purpuriu, cărămiziu şi albastru. De obicei cuolarea tortului este un gri deschis. Chiar şi vopsitul este o artă în sine şi am văzut pe mama cum vopsea lâna înainte de a pune războiul ca să ţeasă cuverturi de pat, preşuri sau peretare.

 

Femeile nu aveau voie să slujească la Cortul întâlnirii, dar la facerea cortului fiecare din cele ce au vrut au putut contribui cu darul lor. Noi femeile nu avem dreptul şi privilegiul de a sluji la altar, dar putem face aşa de multe lucruri pe care numai femeile le pot face. Bărbaţii au adus prinosul lor din aur, iar cei mai de frunte au adus pietre de onix şi alte pietre scumpe pentru efod şi pieptar. La un momemt dat, Moise a trebuit să oprească poporul pentru că dăruise mai mult decât aveau nevoie şi „toţi, copiii lui Israel, bărbaţi şi femei, pe care-i trăgea inima să ajute la lucrul acesta, au adus Domnului daruri de bună voie” (Exod 35:29). La unii s-au făcut găuri în portmoneul lor, dar au fost bucuroşi să facă ceva pentru locaşul Domnului.

 

Cu câtă pasiune avem noi grijă de locaşul şi de curţile Casei Domnului? Considerăm noi smulsul buruienilor sau curăţenia în biserică a fi un privilegiu? Ştiaţi că Dumnezeu se uită şi la aceste lucruri minore, pentru unii considerate umilitoare; cu ce atitudine le faci? Dacă Dumnezeu nu ne încredinţează lucruri mai mari, este pentru că nu suntem binevoitori să le facem mai întâi pe cele mici. Nu ni se permite să slujim la altar, dar putem contribui la zidirea şi edificarea Templului duhovnicesc. Pot încuraja pe cineva care este deprimat şi fără nici o speranţă, pot face evanghelizare personală, pot vizita un bolnav la spital şi mă pot ruga pentru păcătoşi ca să vină la pocăinţă. Femeile iscusite pot face lucruri mari pentru Dumnezeu când se lasă călăuzite de Duhul Sfânt.

 

Femeia înţeleaptă, spune înţeleptul Solomon îşi zideşte casa. Dar sunt şi femei iscusite ca să dărâme ce zidesc alţii. Sunt femei care se pricep foarte bine să poarte zvonuri neadevărate, să bârfească, să facă discordie între prieteni. Dumnezeu nu are nevoie de această iscusinţă. Aceasta este lucrarea vrăjmaşului lui Dumnezeu. Pe când Moise era pe munte şi vorbea cu Dumnezeu, Aaron dăltuia viţelul din aur. Şi ştiţi cine contribuise cu aurul? Citim în Exod 32:2 că acesta a provenit din cerceii femeilor, ai fetelor şi ai fiilor lui Israel! Şi ce idolaş frumos a ieşit din aurul acesta! Este un moment bun să ne cercetăm inima să o cunoaştem spre ce ne atrage mai mult: să ne conformăm tot mai mult cu lumea din jur sau să trăim smeriţi cu Dumnezeul nostru. Tot ce are valoare veşnică trebuie preferat în locul celor trecătoare. Pragul veşniciei va fi trecut doar de faptele pe care le-am făcut: bune sau rele şi potrivit cu aceste va fi primirea sau respingerea de la Faţa Domnului.

 

O cântare spune:

 

Nu aştepta până poţi face lucru mare

Nu aştepta ca departe să luceşti;

Fii mult credincios în datorinţele tale

Lumină-n locul unde eşti!

 

Dumnezeu nu apreciază atâta cantitatea darurilor tale, cât atitudinea inimii cu care o faci.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: