În ce fel îşi vor reaminti alţii de tine?

 ŞIMEI

 

 

2 Samuel 16:5-14

 

Despre Şimei se spune că atunci când David a ajuns la Bahurim, i-a ieşit înainte dar nu ca să-i spună un Bun venit, ci ca să-l blesteme şi să arunce în el cu pietre. Omul acesta era înrudit cu împăratul Saul şi făcând aşa îşi afirma loialitatea faţă de casa lui Saul. Iată un om mare care joacă un rol de copil. Bahurim înseamnă Băieţi tineri, iuţi, oraşul tinerilor, cel mai bun războinic.

 

Şimei este un om de nimic, un om care nu se dă uşor după orice schimbare. Saul era mort, iar David care începuse să împărăţească la Ierusalim este silit să fugă de fiul său Absalom, care a dat o lovitură de guvern.

 

Şimei îl judecă pe David, care era acum în mijlocul unei mari crize familiare, fără ca cineva să-l pună să facă lucrul acesta. Imaginaţi-vă ce sentimente a experimentat David, când silit de împrejurări a trebuit să iasă din casa lui ca să-şi scape viaţa, şi este confruntat de Şimei ca fiind un „om al sângelui, om rău” (v .7). Când omul suferă şi încă pe nedrept, nu are nevoie ca cineva să-i aducă aminte de trecutul lui sau de greşelile pe care le-a făcut, pentru că nu este timpul cel mai potrivit pentru aceasta pentru că atunci, durerea lui ar fi dublă.

 

Nu vreau să  dau de înţeles că sunt împotriva faptului că cei vinovaţi trebuiesc confruntaţi cu dragoste  pentru a fi aduşi la pocăinţă. Dacă Domnul Dumnezeu îţi încredinţează această slujbă a împăcării, a celui păcătos cu Dumnzeu, atunci mergi şi fă ce ţi s-a poruncit şi vei avea sorţi de izbândă. Unii comentatori biblici, cred că atunci când David a păcătuit cu Bat-Şeba, proorocul Natan nu a mers la David ca să-l confrunte cu păcatul lui numai după ce s-a născut copilul născut din curvie (aproximativ nouă luni mai târziu). Putea oare Şimei, în felul în care s-a comportat cu David, să-l facă pe David să se simtă vinovat de tot sângele vărsat? Nicidecum.

 

Şimei este un om care nu a trăit la înalţimea numelui pe care l-a purtat. Şimei înseamnă „Renumit, chemat, El, Dumnezeu a ascultat, a auzit, cel care ascultă; Ascultare, Domnul dă ascultare; Iehova este renume”. Şimei era chemat la ascultare, nu să blesteme. Şimei a ajuns astfel să fie renumit dar nu pentru o faptă bună, o bravură, ci pentru că a blestemat şi a aruncat cu pietre într-un om care nu păcătuise cu nimic împotriva lui. Concluzia acestui fapt este că „omul este reamintit după ceea ce el a ştiut face mai bine”. Aceasta este adevărat în cazul lui Şimei şi în cazul nostru particular.

 

Şimei vorbeşte şi îşi spune părerea când nimeni nu i-o cere-o. El are o percepţie greşită a evenimentelor. El spune despre David că este un om rău, om al sângelui. El vede în fuga lui David din faţa lui Absalom o pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Dacă a fost aşa, cum de nu l-a dat Dumnezeu în mâna celor ce trebuiau să împlinească dreptatea Lui?

 

Nu poţi spune ceva despre altul fară ca să dai pe faţă ceva din caracterul tău. Ceea ce Şimei acuza în David era de fapt o reflecţie a propriului lui caracter. El era un om rău, un om plin de răzbunare. Dacă ar fi fost după Abişai, unul din conducătorii armatei lui David, de mult Şimei nu ar fi avut capul pe umeri. Abişai îl numeşte pe Şimei „câine mort”. Deşi lătra cât de tare putea fiind tare în puterea limbii, Şimei era un om în care nu puteai avea încredere cum nu te puteai baza pe un câine mort ca să te apere de duşman.

 

Când te crezi cel mai tare în faţa oamenilor prin mijloace fireşti, atunci eşti cel mai slab. Pentru nişte viteji, cum era şi Abişai, cei fireşti sunt doar nişte câini morţi. Dumnezeu avea să aducă răzbunarea lui David peste Şimei, dar la timpul Lui.

 

Abişai, care era şi verişorul lui David, este tot un om firesc. Vedem aceasta din răspunsul lui cât şi din însemnătatea numelui său. Abişai înseamnă: „Tatăl darului, izvor de bogăţie, tatăl belşugului, cel cu voinţă tare, Tatăl voinţei”. Voinţa tare poate fi atât un lucru bun, când ne motivează la bine, cât şi unul rău. Ea poate fi o mare pacoste când ne folosim de voinţa noastră într-un scop rău. Un om cu voinţă tare, puternică vrea răzbunare imediat.

 

Ba mai mult, David este prins la mijloc între aceşti doi oameni fireşti. Atitudinea lui David este una care ar trebui să ne inspire şi pe noi la a căuta pacea şi iertarea acelora care ne greşesc sau păcătuiesc împotriva noastră. Mai mult, putem învăţa de la David cum să ne relaţionăm la oamenii care ne fac rău sau ne vor binele. „Ce aveţi voi cu mine, fii Ţeruiei? Dacă bleastemă, înseamnă că Domnul i-a spus: Bleastemă pe David!” Cine-i va zice dar: „Pentru ce faci aşa” (v.10)? 

 

David acceptă ocara şi blestemele lui Şimei ca venind din partea lui Dumnezeu. Şi el nu-i găseşte nici o vină lui Dumnezeu. Dumnezeu este Suveran în tot ce El orânduieşte sau permite în viaţa omului, cu toate că nu este în caracterul lui Dumnezeu să blesteme pe un om nenorocit.

 

Când Abişai ia apărarea lui David, acesta o refuză. Cei duhovniceşti, ca şi David, nu vor să fie apăraţi de oameni, ci de Dumnezeu. David ştia că şi Abişai se poate schimba în sentimentele lui faţă de el. Am avut ocazia să călătoresc cu o femeie care mi-a vorbit de rău pe aproape toţi conaţionalii ei pe care i-a ştiut, fără nici o discriminare. I-am spus că nu sunt interesată să ascult la bârfele ei şi că nu vreau să mai discut de persoanele amintite deja odată, ci să vorbim despre noi, despre vreme, mâncare sau grădinărit. I-am mai spus că ştiu că „atunci când cineva îmi vorbeşte de rău pe alţii, mâine mă va vorbi şi pe mine de rău la aceştia”. Femeia s-a gândit mult la cele ce i-am spus şi într-un târziu mi-a spus: „Vă promit, tanti Lidia, că nu am să mai vorbesc despre nimeni în prezenţa dvs., dar să ştiţi că nu toţi pocăiţii sunt ca dvs.”. Trist, că adesea unii pocăiţi ţin isonul unor asemenea oameni de nimic, care se cred tari atunci când găsesc tot felul de greşeli în alţii.

 

Când suntem ocărâţi, vorbiţi de rău pe nedrept, pe lângă testul la care este supus batjocoritorul, trebuie să vedem că şi batjocoritul este pus la testul răbdării, al confruntării, al justificării, al răzbunării, al evaluării modului cum trece printr-o criză spirituală. David a trecut prin această criză cu brio. El a acţionat ca un câine mort. Nu l-a încântat nici aprecierea lui Abişai şi nu l-a dărâmat nici blestemele lui Şimei.

 

David a lăsat pe seama lui Dumnezeu rezultatele acestei întâmplări: „Poate că Domnul se va uita la necazul meu şi îmi va face bine în locul blestemelor de azi” (v. 12). David şi-a văzut de drum. David l-a ignorat total, chiar şi când Şimei a continuat să-l blesteme şi să arunce în el cu pietre. El nu se grăbeşte să dea o replică, să arunce şi el cu pietre în Şimei, nici să se apere în vreun alt fel.

 

„Împăratul şi tot poporul care era cu el au ajuns la Aiefim, şi acolo s-au odihnit” (v.14). Cel ce se încrede în Domnul chiar şi în momentele de criză, când este epuizat şi stors de putere, se poate odihni în Domnul. Aiefim înseamnă ostenit, epuizat.

 

Mai târziu, Şimei a recunoscut că a păcătuit (2 Sam. 19:16-23; 1 Împ. 2:36-46), şi s-a dovedit că David nu era un om rău, aşa cum zisese el, ci un om bun. Fapta lui Şimei însă nu a rămas nerăsplătită, pentru că s-a atins de unsul Domnului. Fiul lui, Solomon s-a ocupat în mod special de cazul acesta când a ajuns să domească pe tronul lui Israel.

           

Cum îşi vor aminti oamenii de noi? Vor spune ei că am fost nişte oameni de nimic, sau oameni integri şi de caracter? Aceasta depinde de tine. ”Un nume bun este mai de dorit decât o bogăţie mare” (Prov. 22:1).       

 

 

 

 

 
 
 

 

 
 
 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: