LA ÎNCEPUT

Suntem la început de ani şi prin păstorul nostru am fost provocaţi ca biserică să începem să citim Biblia împreună. Aşa că iată-ne începând să citim cu toţii în fiecare zi câte două capitole din Genesa şi un capitol din Evanghelia după Matei. Ambele vorbesc despre un început.           

„La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Gen. 1:1).. Acest prim început, nu este în fapt decât o scurtă relatare despre cum a început viaţa pe planeta pe care şi noi trăim. Pe de altă parte, apostolul Ioan ne vorbeşte de un alt început mult mai îndepărtat, şi pe care nu îl putem defini în timp, doar putem spune că a avut loc în veşniciile trecute şi care este începutul începuturilor: „La început era Cuvântul; şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” (1:1). Cartea Proverbelor ne vorbeşte şi ea despre un început sau despre una dintre cele dintâi lucrări ale lui Dumnezeu, create chiar şi mai înainte de crearea pământului: „Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechilucrări ale Lui. Eu am fost aşezată din veşnicii, înainte de orice început, înainte de a fi pământul” (8:22-23). Acestea sunt cuvintele înţelepciunii, şi în continuare aflăm cum s-a manifestat ea în creaţie.  Din primele două capitole ale cărţii Genesa vedem cum „Dumnezeu a întemeiat pământul” şi „a întărit cerurile” (Prov.3:19).  

Tot ce Dumnezeu a creat, la cuvântul Său, a fost creat cu un scop. A scos pământul din ape, ca pe ele să semene apoi verdeaţă, iarbă cu sămânţă şi pomi roditori. Cât de odihnitoare este culoarea verde pentru ochiul uman. De fiecare dată când stau pe bancă în grădina casei mele sau am ocazia să călătoresc, nu pot să nu admir creaţia atât de măiastră şi felurită. Numai în gradina mea trebuie să fie cel puţin 10 nuanţe de verde şi tot la fel de multe forme de frunze şi pomi. Pământul a fost creat ca să asigure magazia de nutriente pentru pomi şi verdeaţă, şi apoi, fiecare din acestea are o altă întrebuinţare, atât pentru animale cât şi pentru oameni. 

Apoi Dumnezeu a întărit cerurile şi pe firmamentul lor a pus soarele, luna şi stelele ca să lumineze pământul, pentru că ştia că animalele şi omul lăsate pentru a fi create în ziua a şasea, aveau nevoie de lumina lor. Dumnezeu a făcut pe om, ultima din lucrările Lui de creaţie, nu pentru că nu l-ar fi putut face în prima zi, ci pentru că a vrut să-l aşeze în cel mai perfect decor. Dumnezeu însuşi a spus după orice lucrare că „era bună” iar la urmă când S-a uitat la tot ce făcuse, a exclamat că „erau foarte bune” (Gen. 1:31). Dacă un lucru este bun pentru Dumnezeu atunci este bun şi pentru noi. Apostolul Iacov spune: „orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit” se pogoară de la Tatăl luminilor, în care nu este schimbare, nici umbră de mutare (1:17). Dumnezeu nu se schimbă ca noi oamenii, şi putem vedea chiar şi în jurul nostru că multe lucruri au rămas aşa de la început. Numai lucrurile care se clatină se schimbă, dar Dumnezeu niciodată. El a făcut lumina şi El este lumina şi în El nu este întunerec. 

Vedem apoi că este un timp anume pentru orice lucrare. Dumnezeu a lucrat şase zile iar în a şaptea zi S-a odihnit de „toată lucrarea pe care o făcuse” (2:2). Omului, de asemenea, i s-au dat şase zile ca să lucreze şi o zi ca să se odihnească.  Dumnezeu şi-a făcut timp să se uite la sfârşitul fiecărei zile peste lucrurile pe care le făcuse şi să le admire, să se oglindească în ele şi chiar să spună că erau „bune” sau „foarte bune”. Şi omul trebuie să-şi facă timp ca să se uite la lucrările lui Dumnezeu din natura în care se mişcă şi să admire lucrările lui Dumnezeu făcute în el, în inima lui şi cu viaţa lui. De asemenea mai are şi datoria de a se uita în viaţa lui la ce fel de lucrări sau lucruri a făcut la sfârşitul fiecărei zile şi să se bucure de ele sau să se ruşineze înaintea lui Dumnezeu şi să-şi ceară iertare. 

Dumnezeu a pus pe om într-o grădină pe care o sădise în Eden, special pentru el. Aceasta a fost cea mai frumoasă grădină. Nu cred că era în ea nici o frunză uscată, nici un vreasc şi nici o creangă ruptă. Cuvântul ne spune: Dumnezeu a făcut să răsară „pomi plăcuţi la vedere şi buni la mâncare” (2:9). Dumnezeu l-a aşezat pe om în aceatsă grădină cu scopul „de a o lucra şi de a o păzi” (Gen. 2:15). Fiecăruia dintre noi nici s-a încredinţat o grădină, sau un câmp de lucru şi datoria de a păzi ogorul dat spre folosinţă. Înţelegem că era nevoie ca s-o lucreze, dar de ce trebuia s-o păzească? Trebuia să păzească grădina sau să se păzească pe sine? Dumnezeu ştia cât de vulnerabil este omul creat cu o voinţă liberă. Dacă păzea grădina aşa cum i s-a spus poate că nu ar fi lăsat ca şarpele să intre în ea. 

Femeia a fost ultima creaţie a lui Dumnezeu, dar a fost prima care a făcut compromisul cu păcatul. Ea a fost prima care nu şi-a păzit „inima mai mult de cât orice” (Prov. 4:23). Femeia este prima fiinţă care a cochetat cu diavolul, prima care s-a lăsat păcălită de el, „care n-a avut grijă de via frumuseţii ei” (C.C. 1:6), şi păcatul a înnegrit-o. De aceea prin ea, toate femeile experimentează durerile naşterii. Sunt încredinţată că Dumnezeu a avut în planul Său înainte de întemeierea lumii, gândul de a pune pe femeie sub autoritatea bărbatului, aşa cum înţelegem şi din 1 Corin. 11:3, tocmai cu scopul ca aceasta să ia decizii cu aprobarea soţului. Nu citim că Eva s-ar fi sfătuit cu soţul atunci când a întins mâna spre fructul oprit, deşi citim că Adam era lângă ea, şi că l-ar fi întrebat pe Adam să ia sau să nu ia din rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului. 

Citind în paralel începutul V.T. şi al N.T., vedem că Dumnezeu a alocat un timp în istorie când va fi iarăşi un început, un început al mântuirii şi răscumpărării omului căzut în neascultare. În vederea aceasta, Dumnezeu îşi anunţă sosirea în lume de-alungul multor veacuri prin prooroci, şi când s-a apropiat timpul, şi prin îngeri.  Dumnezeu găseşte o femeie prin care Domnul Isus – Dumnezeu Fiul, să primească un trup şi câtă bucurie a fost în cer că Domnul Isus vine în lume ca să repare o neascultare a omului cu ascultarea Sa, şi să împace pe om cu Dumnezeu, prin trupul Său jertfit. Dumnezeu a găsit o Marie care să reprezinte toate femeile şi care să accepte cu bucurie să poarte pe Emanuel în pântecele ei şi să-şi lase sufletul străpuns de o sabie, ca să se „poată descoperi gândurile multora” (Luca 2:35).

 Dumnezeu a hotărât să nu mai stea în întunerec ci să se reveleze oamenilor, să-şi reveleze natura şi caracterul Său, şi pentru o vreme, prin Domnul Isus, să se identifice cu noi. Aşa cum spune şi Ioan: „Lumina luminează în întunerec şi întunerecul n-a biruit-o”. Lumina aceasta este adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume” (Ioan 1:5, 9). Aceasta este într-adevăr o mare revelaţie, o lumină deosebită, în care putem vedea şi cunoaşte inima şi intenţiile lui Dumnezeu cu privire la rasa umană.   Î

ntruparea Domnului Isus a fost şi va rămâne un eveniment unic şi crucial în desfăşurarea istoriei, pentru că fără ea noi nu am fi avut niciodată şi în alt fel parte de o mântuire veşnică. Crăciunul este primul pas în procesul mântuirii omului de sub osânda păcatului şi în reconcilierea cu Dumnezeu, căruia i-am devenit vrăjmaşi prin neascultare. Prin Întruparea Domnului Isus se creează o punte între cer şi pământ. Prin neascultarea primului Adam, pământul s-a scufundat în întunerec beznă, iar prin ascultarea celui de al doilea Adam, Isus Hristos, lumina a răsărit din nou pe pământ. Prin venirea Domnului Isus s-au tras perdelele cerului şi prin El am putut vedea lumina în care trebuie şi putem ajunge.  

Dacă înţelegem ce a însemnat pentru Sfânta Treime primul Crăciun, atunci înţelegem de ce s-a ajuns şi la un Paşte dureros şi la o Înviere glorioasă. Paştele, Învierea şi Înălţarea la cer a Domnului Isus nu ar fi putut fi o realitate dacă nu ar fi venit pe pământ sub forma unui om. Binecuvântat să fie acel moment din sfatul ceresc în care Domnul Isus a făcut de cunoscut ce era scris în sulul cărţii cu privire la El. „Atunci am zis: iată-Mă că vin! – în sulul cărţii este scris despre mine – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele” (Ps. 40:7). Dacă în sulul cărţii a fost scris ce trebuia să facă Domnul Isus ca să împlinească voia Tatălui, înseamnă că în sulul cărţii este scris şi despre ceea ce fiecare om ar trebui să împlinească. Omul a fost creat cu un scop măreţ şi bine definit, descoperit prin revelaţie apostolului Pavel: „Am fost făcuţi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate lucrurile după sfatul voiei Sale, ca să slujim de laudă slavei Sale, noi care mai dinainte am nădăjduit în Hristos” (Efes. 1:11-12).

Dumnezeu ne-a creat să trăim veşnic ca şi El, şi deşi am falimentat aşa de ruşinos, totuşi Dumnzeu nu şi-a abandonat planurile şi deşi între noi şi El stă întinsă o cruce, El ne vrea moştenitori în slavă împreună cu El. Dacă a fost un început pentru orice lucru şi dacă luăm acest început de an ca şi un punct de reper în viaţă, în loc să ne facem noi o listă de dorinţe, mai bine să căutăm cu tot dinadinsul să aflăm ce este scris în sulul cărţii cu privire la noi. Deviza noastră fie: „Vin să fac voia Ta, Dumnezeule”!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: