AM MURIT FAŢĂ DE PĂREREA PERSONALĂ?

Acest subiect este foarte greu de abordat şi ceea ce eu am de spus poate să fie doar o „altă părere”,  un punct de vedere personal. Deşi greu, încerc totuşi să îmi exprim credinţa mea, dar nu aş vrea să ies din perimetrul Cuvântului lui Dumnezeu şi tot ce voi clădi pe această temă, doresc să reflecte cât mai aproape adevărul. E cu atât mai nimerit luarea în discuţie a unei asemenea teme întrucât suntem la sfârşitul unui an şi cred că, măcar în parte, ne-am făcut bilanţul slăbiciunilor şi al realizărilor în anul care s-a scurs. Mă rog ca aceste meditaţii să ne deschidă ochii într-un domeniu al vieţii poate neglijat sau de a cărei importanţă nu am fost destul de conştienţi şi de rolul pe care părerile îl au în modelarea caracterului nostru în asemănarea cu Hristos.           

Ce este o părere, termen pe care-l găsim în mai multe locuri în Sfânta Scriptură? Dicţionarul Limbii Române defineşte părerea ca fiind o opinie, o concepţie, un punct de vedere, o ideie sau o credinţă. Toate aceste aspecte ale unei păreri exprimă de fapt ceea ce credem despre un lucru sau o decizie, pe care trebuie să le facem la un anume moment dat. La fiecare pas suntem confruntaţi cu oportunitatea de a ne da părerea sau de a ni „se cere părerea”: când cumpărăm o casă, o rochie, o maşină, o mobilă, etc. Iar în unele situaţii suntem puşi în situaţia de a accepta, chiar şi când nu ne place, punctul de vedere al altuia.           

De un lucru trebuie să fim siguri şi anume că nu totdeauna este important ce eu spun sau cred, sau gândesc, pentru că părerile oamenilor sunt formate, mai întâi, după ceea ce vedem. Samuel a fost de părere că unsul Domnului „negreşit” era între cei şapte fii ai lui Işai. Dar când a deschis urechea şi a urmat călăuzirea Duhului Sfânt a văzut că s-a înşelat: ”Aceştia sunt toţi fii tăi?” (1 Sam. 16:6, 11).            

Părerile omeneşti, în general, sunt foarte schimbătoare, pentru că noi „cunoaştem în parte”. Numai Domnul cunoaşte toate lucrurile pe deplin. Această cunoaştere în parte se datoreşte mai multor factori: cunoştinţă limitată, lipsă de interes în cunoaşterea în profunzime a unor lucruri de absolută necesitate, ivirea unor evenimente neaşteptate, întâlnirea cu persoane trimise în calea noastră de Dumnezeu, etc. Părerile nu sunt fixe, ci chiar noi înşine ne putem altera părerile noastre şi aceasta în măsura în care ajungem să cunoaştem cât mai mult despre o persoană, un loc sau un eveniment oarecare. Cred că de multe ori vi s-a întâmplat să vă schimbaţi părerea despre anumite persoane mai ales, păreri făcute din spusele altora, care s-au contrazis cu ceea ce aţi ajuns să vedeţi şi să auziţi în mod personal. Fiecare vede lucrurile prin culoarea propriilor lui ochelari.           

Părerile, credinţele sau punctele de vedere au un spectru foarte mare şi sunt tot atâtea păreri despre un lucru, dacă nu şi mai multe, câte persoane au cunoştinţă de el. Când este vorba însă de Cuvântul lui Dumnezeu, de poruncile sau avertizările lui Dumnezeu, chiar dacă cei ce le exprimă folosesc cuvinte diferite, sau abordează un subiect dintr-un alt unghi, nu este loc pentru păreri personale. Nu avem voie să le punem sub semnul întrebării şi nici să le călcăm fără a ne asuma nişte riscuri foarte mari. Pot exemplifica aceasta cu două cazuri speciale din V. T şi unul din N.T. Cei doi fii ai lui Aaron, Nadab şi Abihu, au crezut sau au fost de părere să facă altfel de cum le ceruse Dumnezeu, şi în loc să aştepte ca să pună doar tămâie în candelele lor, au pus şi foc” (Lev. 10:1). Acest foc nu a fost focul Duhului Sfânt pe care Dumnezeu urma să-l trimită şi să aprindă tămâia, şi a fost considerat „foc străin”. A fost o râvnă personală, fără pricepere şi i-a costat viaţa: „Atunci a ieşit un foc dinaintea Domnului, i-a mistuit şi au murit înaintea Domnului” (Lev.10:2). Dacă citim apoi tot V. T nu mai găsim niciodată ca alt preot să îndrăznească să repete greşeala acestor doi tineri fără experienţă, la început de carieră preoţească. Această moarte năpraznică a servit ca şi o lecţie pentru zecile de generaţii care au urmat după ei.            

David a ajuns împărat şi şi-a dat seama că ceva nu este corect, ca el să locuiască într-o casă de cedru şi chivotul Domnului să locuiască într-un cort, şi acesta nici măcar să nu fie în Ierusalim. În 2 Sam. 6 ca şi în 1 Cron. 13, citim că David a fost de părere să aducă chivotul din Chiriat Iearim, din casa lui Abinadab, unde se afla de când acesta fusese trimis acasă de la Filisteni care-l capturaresră în lupta cu Israel, şi „tot poporul a hotărât să facă aşa, căci lucrul acesta a părut bun întregului popor” (1 Cron.13:4). Numai că David a uitat că chivotul trebuia să fie cărat pe umeri de preoţi, şi nu pus într-un car cu boi, şi atunci când carul s-a înclinat şi chivotul era să cadă, Uza, care s-a repezit să-l salveze de la cădere, a fost lovit şi a murit pe loc (1 Cron.13:10-11). Orice părere care se pare bună trebuie verificată în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. La fel s-a întâmplat şi cu Nadab şi Abihu.           

În Noul Testament, la începutul Bisericii, după pogorârea Duhului Sfânt (Fapte.5), a fost o familie, un soţ şi o soţie care au vrut să facă şi ei ce făceau ceilalţi credincioşi. Anania şi Safira văzuse pe Barnaba, un Levit din Cipru, că şi-a vândut un ogor pe care-l avea şi a adus banii şi i-a pus la picioarele apostolilor şi au crezut că şi ei pot face acelaşi lucru cu o moşioară pe care o aveau. Dar aceşti soţi care au fost de acelaşi acord sau părere în a vinde moşioara lor, au mai fost şi de părere ca să îşi ţină o parte din bani şi să mintă cu privire la ei, în cazul în care ar fi fost întrebaţi de preţul moşiei. Ştim ce s-a întâmplat cu această familie, în decurs de trei ore ambii soţi au fost morţi. De aceea este important să ne gândim mai înainte de a ne da o părere sau de a urma o părere a noastră personală. Şi câte credinţe false nu avem fiecare? Când ceva nu se întâmplă exact aşa cum am crezut, spunem: „Eu am crezut (am fost convins) că aşa este”. Dar a fost o autoînşelare.           

Fiecare dintre noi avem un set de păreri sau credinţe, despre sine, despre Casa lui Dumnezeu, despre fraţii sau prietenii lui, duşmanii sau colegii lui, despre şefii noştri sau conducătorii ţării. Omul este tentat să-şi facă o părere despre tot ce vede şi aude, chiar dacă nu i se cere lucrul acesta. Dar acesta este modul în care noi interpretăm informaţia care vine la noi prin auz sau văz. Apostolul Pavel scrie Romanilor: „Prin harul care mi-a fost dat, spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine, ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă, pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia” (12:3). 

Părerile nu pot fi făcute după un şablon oarecare, ci ele sunt o reflecţie a personalităţii noastre; a ceea ce suntem şi gândim într-un moment oarecare. Şi uneori ne putem vedea mai capabili decât suntem sau mai inapţi decât suntem în realitate. Din acest verset înţelegem că aceste păreri despre sine pot fi: 1) greşite sau corecte; 2) Ele sunt o reflecţie a măsurii de credinţă pe care fiecare dintre noi am primit-o de la Dumnezeu; 3) Pavel însuşi îşi exprimă acest punct de vedere bazat pe harul pe care l-a primit. Pavel se simte nu numai îndreptăţit să ne sfătuiască să nu avem o părere mai înaltă, sau mai mai bună decât se cuvine despre noi, ci să ne avertizeze în acelaşi timp că „părerea înaltă” este în contrast cu cumpătarea şi cu evlavia. Părerile bune despre noi, despre lucrarea noastră pot să ne facă mândri şi inabordabili. Observăm aceasta din faptul că acest verset este pus în contextul mădularelor trupului, a darurilor personale dăruite de Duhul Sfânt pentru a sluji în biserică, singurul loc unde mădularele se pot sluji cel mai bine unul pe altul. De aceea şi testul părerilor noastre trebuie să fie făcut în contextul bisericii, adică ceea ce spun, ceea ce cred sau văd eu nimerit ajută la unitatea bisericii sau o dezbină?           

Când nu avem păreri cumpătate despre noi foarte uşor putem face, ca ţinând la părerea noastră bună, să ajungem în conflict cu cei ce nu gândesc la fel cu noi. Este exact ceea ce s-a întâmplat în biserica din Corint, despre care citim în 1 Corint. 1:10-11. Se mai întâmplă şi aceea că unele mădulare, în numele dreptăţii, vor ca totdeauna să fie ascultate şi urmate pentru că ele cred că părerea lor este dintre toate părerile celorlalţi, cea mai bună. Şi fără îndoială, uneori sau de cele mai multe ori este cea mai bună. Se întâmplă de multe şi aceea că nu totdeauna şi toţi împărtăşesc acelaşi punct de vedere şi de aici apar certurile, schimburile de vorbe aprinse, cu ton ridicat, cu amărăciune. Unii sunt mai slabi şi iau refuzul la părerea lor ca şi un atac la persoana lor. Nu întotdeauna şi toţi sunt de aceeaşi părere cu privire la un lucru. De pildă unii cred că avem nevoie de păstor alţii spun că este bine aşa cum este. Sau într-o familie, soţia crede că schimbarea aragazului este mai urgentă decât o excursie overseas. Sau, toţi ajungem la concluzia că trebuie schimbat carpetul de la biserică, dar unii sunt de părere să fie albastru, alţii roşu, sau unii vor să fie verde. S-au despărţit biserici chiar şi din pricina aceasta, am citit într-o carte.             

Dacă uneori este împotrivire chiar împotriva unei păreri bune se poate că şi acesta este un semn indiscret venit de sus pentru ca să ne oprim şi să vedem ce putem face altfel, pentru ca pacea în acea situaţie să fie menţinută şi diavolul să nu aibă câştig de cauză. Sfatul apostolului Pavel în situaţia aceasta este ceea ce scrie Filipenilor: „şi dacă în vreo privinţă sunteţi de altă părere, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă. Dar în lucrurile în care am ajuns de aceeaşi părere, să umblăm la fel” (Fil. 3:15b-16). Aici mai avem nevoie de o clarificare. Uneori această împotrivire pe care o simţim se poate ridica din mândria noastră rănită, sau că punctul nostru de vedere nu a fost luat în considerare, ori este o reacţie firească a omului firesc, care nu se vrea lăsat călcat în picioare, şi alt motiv ar fi din pricină că acea persoană care se împotriveşte să fie oprită în duhul ei de duhul lui Dumnezeu, pentru că are un discernământ spiritual mai înalt, şi urmăreşte o logică a lucrurilor pe când cei ce îşi exprimă părerea, ţin la ea chiar împotriva logicii.           

În Fapte 15 avem un exemplu. Iudeii întorşi la Dumnezeu erau de părere că trebuie să continue să ţină parte din legea V.T., printre care şi tăierea împrejur. Dar apostolul Petru şi ceilalţi apostoli şi diaconi din Ierusalim au spus: „S-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă”. Nu s-au opus Iudeilor de dragul de a se opune, ori că personal au fost ofensaţi, ci din constrângerea lăuntrică venită de la Duhul Sfânt. Câte păreri exprimate de noi le putem atribui Duhului Sfânt şi câte nouă? Apostolul Pavel a prevăzut această posibilitate şi de aceea a scris bisericii din Filipi, că Domnul poate lumina pe acei care nu au discernământul spiritual să vadă lucrurile în lumina în care trebuiesc văzute. Deci mai există această posibilitate ca atunci când suntem „înţeleşi greşit” sau nu suntem acceptaţi în vreo „privinţă” oarecare să nu ne agităm sau să ne irităm, ci să ne rugăm ca Domnul să schimbe inimile împotrivitoare la timpul lui.           

Scopul acestor meditaţii este să ne putem da un răspuns personal la întrebarea: „Ai murit faţă de părerea ta personală?” Omul nostru firesc şi mândru crede că totdeauna părerea lui este cea mai bună şi cel mai evident este faptul că îşi dă părerea şi atunci când nu i se cere. De ce suntem înclinaţi să insistăm ca alţii să facă doar ce noi spunem? De ce suntem aşa de gata să vorbim şi când nu suntem întrebaţi? Este acesta un lucru bun sau unul rău? Este aceasta o trăsătură de caracter a omului spiritual? Să ne întoarcem puţin înapoi şi să ne uităm puţin la prietenii lui Iov. Trebuie să ţinem cont că în afară de cei faţă de care ne exprimăm părerile este cineva care le evaluează la justa lor valoare. Dumnezeu spune despre cei trei prieteni ai lui Iov prin Elifaz, că „n-aţi vorbit aşa de drept de Mine, cum a vorbit Iov” (42:7). Atunci când vorbim în faţa oamenilor trebuie să fim conştienţi că noi vorbim despre Dumnezeu şi pentru El. Noi nu trebuie să ne exprimăm părerea numai de dragul de a ne exprima un punct oarecare de vedere, ci să avem în vedere că, în cele din urmă, el trebuie să fie punctul de vederea al lui Dumnezeu, aşa cum a fost cazul şi cu conducătorii bisericii din Ierusalim.            

Înţeleptul Solomon spune: „Nu este bine ca să mănânci multă miere, tot aşa nu este bine să alergi după slava  ta însuţi” (Prov. 25:27). Ceea ce urmăresc inconştienţi unii atunci când îşi vântură ideile sau părerile este să adauge puţin la slava personală. Nu trebuie neaparat ca cineva să exprime lucrul acesta în cuvinte, dar un observator din afară vede că aceasta este scopul vieţii lor, de a se scoate în evidenţă pe ei înşişi. Lucrul acesta este aşa de dulce şi de plăcut eului lor, aşa cum este şi mierea, dar aşa cum nu este bine să mănânci multă miere că poate să ţi se facă rău, la fel este chiar periculos să „alergăm” după o slavă personală. Mândria merge înaintea căderii.           

De asemenea, în Eclesiastul, înţeleptul spune „Nu fi prea neprihănit şi nu te arăta prea înţelept: pentru ce să te pierzi singur?” (7:16). Pericolul de care credem că suntem scutiţi stând la adăpostul neprihănirii s-ar putea chiar să alergăm spre el, prin faptul că începem să ne încredem în noi înşine şi să avem o părerea mai bună despre noi decât despre alţii. Solomon ne sfătuieşte pe bună dreptate că trebuie să menţinem un echilibru, să nu ne credem nici prea neprihăniţi nici să nu fim peste măsură de răi, ci „să ne temem de Dumnezeu” în tot ce facem şi suntem (7:18).           

Pavel, ca şi întemniţat, a sfătuit pe sutaşul roman sub comanda căruia era, că nu este bine să continue călătoria pe mare spre Roma, o concluzie logică văzând cu câtă greutate înaintau din pricina vântului. Dar sutaşul a ascultat mai mult de cârmaci şi de stăpânul corăbiei decât de vorbele lui Pavel (un rob în lanţuri), pentru că aceştia s-au bazat pe abilităţile lor. Deznodământul acestei neascultări a fost cât se poate de tragic şi numai mâna lui Dumnezeu i-a ferit de un naufragiu în care toţi ar fi putut pieri. Domnul era în control pentru că printre cei de pe bord era unul care trebuia să ducă mărturia Evangheliei până la Cezarul Romei (Fapte 26:32).           

Când sutaşul a văzut că viaţa lui şi a celor de pe corabie este în primejdie şi că lucrurile s-au întâmplat aşa cum îi avertizase Pavel, a ţinut cont de ceea ce Pavel a avut să le spună a doua oară şi a treia oară, deşi au trebuit să treacă 14 zile de călătorie în condiţii atât de înfricoşătoare, timp în care „îşi pierduse orice nădejde de scăpare” (Fapte 27:20). Pavel putea fi un rob în lanţuri, dar el primise vizita specială a unui înger, trimis special de Dumnezeu să întărească credinţa lui şi să-l încurajeze pe el şi pe ceilalţi 275 de pasageri că vor ajunge teferi la uscat. El a vorbit când a trebuit şi ce a trebuit fiind inspirat şi împuternicit de Dumnezeu ca să dirijeze tot ce se întâmpla pe corabie, pentru ca planul lui Dumnezeu să nu fie ratat. Unii soldaţi au fost de părere ca să omoare pe cei ce erau pe bord ca şi puşcăriaşi, sau în lanţuri, dar sutaşul i-a oprit de la gândul acesta pentru că voia să-l scape pe Pavel. Atunci când alţii nu sunt de aceeaşi părere cu noi este momentul să ne întrebăm: am murit eu faţă de părerea mea personală? Este părerea mea şi punctul de vedere al lui Dumnezeu? Pot eu să renuţ la părerea mea de data aceasta şi să accept părerea altora sau a celor mai mulţi? Dacă accepţi refuzul fără a-l considera un atac la adresa personală (are ceva cu mine, de nu vrea să facă ce zic eu), şi poţi chiar să nu te superi pentru că sfatul nu ţi-a fost urmat, atunci poţi spune că ai murit faţă de părerea ta. Iar dacă te superi şi înlăuntru clocoteşti de mânie, chiar dacă în afară încerci să apari calm, atunci înseamnă că nu ai murit faţă de părerile tale şi eul tău încă stă pe tron. Moartea eului trebuie să fie permanentă, nu doar imediat după ce ai auzit o predică în sensul acesta. Trebuie ca să ne rugăm cu stăruinţă ca Duhul lui Dumnezeu să facă o lucrare profundă în inima noastră şi eul să fie ţinut ţintuit pe cruce.           

Ahitofel, unul din slujitorii lui David s-a dat la un moment dat de partea lui Absalom, pe când se răzvrătise împotriva tatălui lui. El s-a simţit aşa de ofensat când sfatul lui a fost respins, deşi era mai bun decât al lui Huşai Architul, aşa că s-a dus acasă şi după ce şi-a pus casa în rânduială, s-a spânzurat. El a mers la extrema cealaltă şi cine ţine până la capăt de părerea lui nu poate avea alt sfârşit decât sinuciderea (2 Sam. 17:23).           

Este însă în întâmplarea aceasta cu Ahitofel un alt factor pe care noi îl neglijăm, atunci când ni se cere părerea, şi anume, „chiar Dumnezeu hotărâse să nimicească sfatul bun al lui Ahitofel, ca să aducă nenorocirea peste Absalom” (2 Sam. 17:14). Chiar şi când cineva este împotriva sfatului nostru bun, să nu forţăm nota, pentru că aşa cum am văzut şi în cazul lui Pavel pe mare, sau în cazul lui Iov, sau a lui Iosif, sau David, Dumnezeu veghează, lucrează un plan al Lui, mai înţelept decât toate părerile noastre puse la un loc. Fraţii lui Iosif s-au gândit şi şi-au exprimat părerea de comun acord ca să-l arunce pe Iosif într-o groapă. Vine apoi Iuda cu o propunere mai bună, să fie vândut şi iar sunt toţi de acord, cu excepţia lui Ruben care nu era de faţă.           

Dar ceea ce a fost rezolvarea unei răzbunări mocnite (când oamenii de cele mai multe ori se unesc fără a fi nevoie de prea multă lămurire) a ajuns să fie în cele din urmă dezvăluirea unui plan salvator al lui Dumnezeu cu privire la familia lui Iacov, nu numai pentru timpul lui, cât şi pentru posteritate. Este greu de urmărit şi văzut mâna lui Dumnezeu care dirijează istoria şi uneori şi noi suntem foarte greoi la pricepere ca şi fraţii lui Iosif: „Voi negreşit, (nu este nici o îndoială în privinţa aceasta), v-aţi gândit (aţi fost de părere) să-mi faceţi rău; dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi şi anume, să scape viaţa unui popor în mare număr” (Gen. 50:20). Astăzi am citit despre răspunsul lui Roboam dat lui Ieroboam cu privire la micşorarea dărilor puse peste popor. El nu a ţinut cont de sfatul bun al bătrânilor ci de sfatul tinerilor şi aceasta, pentru că aşa rânduise Domnul ca să împlinească ce spusese cu privire la Ieroboam.            

Pe de altă parte, ceea ce Iosif gândea despre fraţii săi, este vorba la început când el începuse să aibă acele vise semnificative şi misterioase, era o concepţie pe care şi-a făcut-o bazat pe revelaţia ce a avut-o din partea lui Dumnezeu. Acesta poate fi şi motivul pentru care Iosif nu s-a plâns niciodată în acei ani când nu şi-a văzut familia de nedreptatea care i se făcuse. El a ajuns să sufere pentru că a spus ce a gândit, dar în scurgerea vremii, Dumnezeu l-a înălţat şi l-a salvat pe el şi familia tatălui său.           

Nu putem şti niciodată ce bine lucrează în noi şi în alţii renunţarea la părerile personale, şi accentuiez încă odată, chiar bune. Părerile bune exprimate pot stârni 1. uimire şi acceptare (cum de nu m-am gândit şi eu la aşa ceva?), 2. certuri, un duel de vorbe, jigniri sau insulte, răzbunare (Citiţi istoria lui Abner şi Iş-Boşet, fiul lui  Saul (2 Sam. 3:7-21); 3. resentiment sau ură (cunosc persoane care se simt „ameninţate” când alţii insistă în părerile lor, şi sunt puse jos de personalităţi mai puternice, pentru că ele nu au suficientă putere să li se împotrivească, şi atunci le evită); sau 4. când renunţăm la ele în favoarea altora, pot lucra la evlavia noastră, la moartea noastră.             

Părerea personală care nu a fost dată la moarte ucide unitatea. De aceea este important ce facem sau nu facem cu părerile noastre. Au fost şi oameni care au mers împotriva curentului, chiar dacă au rămas singuri. Aceştia sunt marii vizionari, dar pentru că ei au fost convinşi că Dumnezeu este cu ei, au aşteptat momentul lui Dumnezeu. Au suferit, au răbdat în tăcere, şi la momentul potrivit Dumnezeu i-a ascultat, i-a înălţat în ochii oamenilor şi au putut îndeplini ce le-a fost încredinţat (printre ei şi fr. Watchman Nee). Puţini sunt credincioşii aceia care vor ca reputaţia lui Dumnezeu să fie pusă mai presus de reputaţia personală, aşa cum a fost cazul cu împăraţii David şi Ezechia care au avut o pasiune arzătoare pentru Dumnezeu: „toate împărăţiile pământului să ştie că numai Tu eşti Dumnezeu” (2 Împ. 19:19, 2 Sam. 14).   

Aplicaţii practice:           

În timp ce putem vedea bunele intenţii ale cuiva atunci când îşi exprimă punctul de vedere, Dumnezeu nu poate ignora inima problemei, care este problema inimii. Vorbind despre păreri sau opinii în contextul comunităţii, a bisericii sau a familiei în care trăim, unii îşi folosesc părerea personală cu privire la bunul mers al bisericii sau al familiei ca şi o armă de apărare sau de scuzare a ceea ce face sau nu face. Atunci când nu sunt înţeleşi se izolează, nu mai cooperează şi nu mai colaborează (ori pleacă din biserică) sau dacă este vorba de familie, divorţează. În limba engleză, versetul din 1 Împ. 18:21, se traduce astfel: „Până când aveţi de gând să vă opriţi între două opinii?” Cu alte cuvinte, şchiopătarea de ambele picioare înseamnă a avea păreri nedefinite despre ceea ce înseamnă a sluji pe Dumnezeu cu adevărat şi din toată inima.           

Să nu uităm însă faptul că acesta aruncă o lumină clară şi asupra felului de persoană care suntem. Slujeşte izolarea mea mai binele binelui comun pentru că, eu cred, unele lucruri ar trebui făcute altfel? Este însă părerea mea personală făcută de Duhul Sfânt în primul rând? Atunci Domnul va lucra la împlinirea ei. Cât de serios îmi iau responsabilitatea personală, căci nu pot fi eu singurul bun şi ceilalţi să fie greşiţi când lucrarea merge înainte şi oamenii se pocăiesc? Aceştia sunt un tip de oameni mândri care cred că dacă ei nu mai sunt în centrul atenţiei, toate lucrurile se năruiesc şi o biserică se închide.            

Dacă eu am un punct de vedere corect, să zicem în privinţa rugăciunii, şi ceilalţi nu împărtăşşesc la fel, şi nu-l acceptă, ce am eu de făcut în cazul acesta? (deşi sunt mai puţine cazuri din acestea). Dacă eu sunt corect şi biserica trebuie să meargă aşa cum eu văd, Dumnezeu va veghea ca lucrarea Sa să nu sufere şi va interveni.           

Dar dacă lucrarea merge înainte şi fără ca părerea mea să fie luată în considerare, şi va merge, pentru că nu este lucrarea unui om, ci a lui Dumnezeu, atunci eu sunt cel care trebuie să-mi revizuiesc părerea şi să o dau la moarte. Poate chiar din cenuşa acelei păreri Dumnezeu să înceapă să facă ceva frumos şi să-şi culeagă o slavă.            

La urma urmei nu este important ce eu gândesc într-o anumită problemă sau decizie ce trebuie făcută, ci reacţia mea la felul cum problema sau decizia este dusă la îndeplinire.   

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

%d bloggers like this: