BETESDA

Ioan 5:2-16

„Doamne, n-am pe nimeni”... sunt cuvintele omului lăsat singur la scăldătoarea Betesda. O tragedie ascunsă, un suflet prăbuşit! Lângă un astfel de om cu totul neputincios, nu se găsea nimeni: nici o mamă, nici o soţie, o soră, un frate, un prieten, nimeni! Iată un însingurat, un părăsit, o fiinţă lăsată fără preţ la marginea societăţii umane. Şi câţi nu sunt şi astăzi la fel!?           

Betesda era o sursă naturală de vindecare, dată ca o binecuvântare poporului lui Dumnezeu, Israel, potrivit celor mai vechi făgăduinţe: „Voi să slujiţi Domnului Dumnezeului vostru şi El vă va binecuvânta pâinea şi apele, şi voi depărta boala din mijlocul tău” (Exod 23:25). „… Căci Eu sunt Domnul care te vindecă” (Exod 15:26).                      

Într-o vreme când zelul şi înflăcărarea spirituală a poporului de mult erau stinse, fântâna binecuvântată de la Betesda, care îşi revărsa apele într-un bazin destul de mare, era o mărturie în Israel. Ea păstra vie amintirea minunatei providenţe a Dumnezeului Cel Viu şi Atotputernic şi a lucrărilor Sale pline de măreţie şi slavă. Astăzi, izvoarele cu ape minerale, apele termale, gheizerele, răspândite în diferite locuri de pe pământ, au proprietăţi binefăcătoare, asemănătoare cu cele de la Betesda. Mulţi suferinzi le caută. În unele părţi lucrurile se petrec aidoma: la intervale regulate de timp se produc uşoare seisme care tulbură apele, provoacă reactivarea proprietăţilor elementelor vulcanice şi atunci bolnavii prind momentul să-şi găsească alinarea. Faptul, însă, că din sânul cald al pământului aceste erupţii se produc într-un ritm regulat, confirmă prezenţa în natură a Creatorului, ordinea, precizia şi frumuseţea lucrărilor Sale, cum şi inima a fost făcută să bată în ritmul ei bine numărat. Dumnezeu – Creatorul este Atotputernicul; Dumnezeu – Tatăl este marea iubire care-Şi iubeşte atât de mult făptura mâinilor Sale încât L-a dat pe Fiul Său pentru salvarea ei din tot ce a implicat căderea în păcat, suferinţă şi moarte!            

Domnul Isus Hristos a venit la Betesda ca trimis al lui Dumnezeu – Tatăl, ca să aprindă şi aici lumina Evangheliei Sale şi să lase mărturia dumnezeirii Sale. S-ar putea spune despre vizita Domnului Isus la sanatoriul de la Betesda: „Iată aici este Unul mai mare decât Betesda!” Prezenţa Lui aici însemna Izvorul vieţii! În prea sfânta Sa persoană era de faţă Unul mai mare decât Sabatul, decât Templul, decât Iona, decât Avraam, decât David, mai mare decât tot ce a a fost sau ar mai putea fi! Slava Lui era ascunsă în chip de om, dar puterea Lui lucra prin milă şi bunătate.           

La Betesda, Domnul Isus Şi-a ales cazul cel mai greu şi cu alţi bolnavi nu S-a ocupat. Era prevăzut un plan unic, pentru un caz unic. Omul deprimat de boala sa îndelungată, părăsit şi fără nădejde, nu L-a cunoscut şi nu I-a cerut nimic. Domnul a venit la el. Discret, dar autoritar, senin, liniştit şi magnific în demnitatea Sa, Domnul Isus nu Se atinge de acest rob legătuit al stăpânitorului lumii acesteia, fără să-i ceară consimţământul!           

„Vrei să te faci sănătos”? Nu era important cum, era important să accepte intrarea în preocuparea lui Dumnezeu! Nu intrarea în scăldătoare era problema, ci intrarea în puterile Cuvântului lui Dumnezeu! Omul nu ştia aceasta, dar a fost deajuns să audă apelul la voinţa lui. Domnul Isus nici n-a aşteptat răspunsul lui, a rostit porunca eliberării şi aşa s-a făcut cum El a zis. Fie ca El să găsească în inimile noastre răspuns chiar nerostit, dar o voinţă frântă, supunere şi ascultare faţă de o mare iubire şi un sfânt adevăr!           

Înalta conştienţă de Sine şi de misiunea Sa a Domnului Isus, întotdeauna a fost gata faţă de reacţii. Evenimentul de la Betesda a deranjat profund puterile întunerecului. A fost iarăşi atins în mod voit, perturbat şi violat pragul pretins infailibil al aşezământului iudaic: Sabatul. Vindecarea unui nenorocit n-a impresionat pe Iudei, vindecare pe care nimeni nu i-ar fi putut-o da la un simplu cuvânt, ci faptul că „şi-a ridicat patul” în ziua de Sabat. Astfel, fericirea fostului nefericit de la Betesda s-a denaturat în complicaţii nedorite.            

Pentru omul vindecat, ridicarea patului şi plecarea de la Betesda a însemnat o legătură ruptă cu un lung trecut de chin şi umilinţă; pentru Iudei a fost o nelegiuire. Conflictul, însă, a fost conştient creat de Fiul lui Dumnezeu. El a venit să trezească şi să ridice conştiinţa umană la rang de spiritualitate, cu preţul că Îşi pregătea calea spre moarte. Când fostul paralitic a fost încolţit cu întrebări de Iudei şi neînstare să le răspundă cine este Cel ce l-a vindecat, Domnul Isus – care ştia şi cunoştea totul – i-a prilejuit o întâlnire în Templu, şi I S-a dezvăluit.           

„Omul acela s-a dus şi a spus Iudeilor că Isus este Acela care l-a făcut sănătos”. Ce l-a făcut pe el să se simtă îndatorat, să încunoştiinţeze pe Iudei despre Binefăcătorul său? S-ar putea interpreta în două feluri: o mărturie spre slava lui Isus, sau o trădare din frică şi laşitate. Dar din cuvintele pe care i le adresează în Templu Domnul Isus, care au fost o avertizare gravă (v.14), reiese clar, că Domnul a prevăzut care va fi starea de inimă a omului pe care El l-a eliberat: trădarea. Astfel de cuvinte Domnul n-a mai spus celor pe care i-a tămăduit, iar între cazul acesta de la Betesda şi cazul orbului din naştere este mare deosebire: când acesta s-a reîntâlnit cu Domnul Isus şi a auzit din gura Lui sfântă mărturia, a răspuns cu fermitate: „Cred Doamne”! şi I s-a închinat! (Ioan 9:35-38).  Cuvântul lui Dumnezeu ne dă lecţii mari şi adânci. Ingratitudinea umană, laşitatea şi trădarea faţă de Bunul şi Prea Slăvitul Salvator Isus Hristos – Domnul – nu numai din partea lumii, dar şi din partea celor ce se numesc creştini, dar trăiesc în voia firii lor pământeşti – duce la nefericire şi pierzare. Întoarcerea la El cu pocăinţă şi credinţă, cu recunoştinţă şi mulţumire, duce la pace şi fericire veşnică.            

Daţi cinste Fiului ca să nu se mânie, şi să nu pieriţi pe calea voastră” (Ps. 2:12). „Ferice de toţi câţi se încred în El”. „Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit” (Ps. 32:1). „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3.16). Aceasta este minunata „Veste bună” pe care ne-a adus-o Domnul Isus Hristos, cel plin de Har şi Adevăr”!  

(Articol scris de sora Domnica Iovin)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: