Care sunt binecuvântările Întrupării Domnului Isus

9 December 2011

„Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El” (1 Ioan 4:9)

.

            Întruparea Domnului Isus este una din sărbătorile majore ale Creştinismului. Deşi acest eveniment este unic şi de o importanţă inestimabilă, noi nu ne aducem aminte de el doar odată în an, cum fac cei mai mulţi. În fiecare zi ar trebui să mulţumim lui Dumnezeu pentru că Domnul Isus a acceptat ca să părăsească gloria cerului şi să vină în lumea noastră cu o misiune specială.

Un alt cuvânt, folosit destul de des, pentru întruparea Domnului Isus este şi „arătarea” lui Isus Hristos. Binecuvântările arătării sau întrupării Domnului Isus sunt mai multe. Şi ceea ce este curios, este că nu le găsim menţionate toate la un loc sau într-o anumită ordine, aşa cum încerc eu să o fac acum, ci sunt presărate în mai multe cărţi din Noul Testament. Cred că mulţi cititori atenţi ai Cuvântului au observat aceasta cu mult înainte de mine.

Din versetul citat sus, trebuie să vedem mai întâi Sursa de unde ne vin aceste binecuvântări. Sursa binecuvântărilor de orice fel se află în dragostea lui Dumnezeu. „Orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor” (Iacov 1:17). Prin întruparea Domnului Isus noi putem vedea felul în care ne-a iubit Dumnezeu şi cât de mult ne-a iubit. “Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16). Dumnezeu Tatăl a renunţat la Fiul Său pentru o vreme ca să ne facă nouă, oamenilor pierduţi în păcate şi fărădelegi, o favoare nemeritată. S-a uitat spre noi cu milă şi ne-a dăruit pe Domnul ISUS şi, în El, cea mai mare binecuvântare, răscumpărarea sufletului nostru pentru veşnicie.

1. “Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8). De la crearea omului pe pământ, diavolul a încercat să zădărniceacă planurile lui Dumnezeu, şi în parte a reuşit. Dar aceasta nu L-a luat pe Dumnezeu prin surprindere. Diavolul este vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al omului. Cu toate acestea, omul păcătos s-a aliat cu Satan prin păcat şi acum între om şi Dumnezeu nu este pace. De aceea, Fiul lui Dumnezeu s-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului, să repare ceea ce el a stricat, să smulgă pe om din mâna lui. Şi pe cât de mare i-a fost bucuria lui Satan atunci când a reuşit s-o amăgească pe Eva (Geneza 3:1-6, 2 Corint. 11:3), pe atât de scurtă i-a fost. Dumnezeu încă din Eden a promis femeii: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3:15)

2. “Şi ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat” (1 Ioan 3:5). Diavolul are putere de influenţă asupra omului prin păcat, ţinându-l rob păcatului. Căci aşa cum scrie apostolul Ioan mai departe: “Cine păcătuieşte, este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început” (1 Ioan 3:8). Cât timp a fost pe pământ, în gura Domnului Isus nu S-a găsit nici un vicleşug şi n-a făcut păcat (1 Petru 2:22). El a fost Mielul fără cusur şi fără prihană (1 Petru 1:19), jertfa perfectă primită de Dumnezeu ca să putem fi răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care l-am moştenit de la părinţii noştri.

3. Domnul Isus a venit nu numai să zădărnicească lucrările diavolului ci şi pe diavolul însuşi. “Astfel dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul” (Evrei 2:14). Domnul Isus numai în felul acesta a putut muri, luând chip de om, ca prin moarte să nimicească pe cel ce are putere asupra morţii (“Plata păcatului este moartea” Romani 6:23) şi „să izbăvească pe toţi aceia, care prin frica morţii erau supuşi robiei toată viaţa lor” (Evrei 3:15).

Domnul Isus a purtat pe cruce toate păcatele omenirii, a murit dar a înviat biruitor. Aşa cum spune şi cântarea: “Cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruind”. „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” Boldul morţii este păcatul; şi puterea păcatului este Legea” (1 Corint. 15:54-56).

4. Biruind moartea prin propria Sa moarte, Domnul Isus a adus la lumină viaţa veşnică şi neputrezirea: „… harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii, dar care a fost descoperit acum prin arătarea Mântuitorului nostru Hristos Isus, care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie” (2 Timotei 1:9-10). Acest har minunat, această graţiere nemeritată aduce mântuire pentru toţi oamenii. „Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos” (Tit 2:11-13).

5. Dumnezeu a vrut ca prin răscumpărarea făcută de Domnul Isus să-şi câştige un popor care să fie al Lui, care să trăiască pentru El: „El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:14). Cei curăţiţi, spălaţi, răscumpăraţi sunt Mireasa Domnului Isus, poporul Lui ales, care îl aşteaptă pe Domnul Isus să se arate iar ca să-L ducă acasă la Dumnezeu. Doar Mireasa Lui aşteaptă „fericita ei nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Mântuitor”.

Dacă nu ai fost eliberat de vechile păcate eşti încă rob diavolului şi nu poţi fi gata să îl aştepţi pe Domnul Isus ca să vină, pentru că El vine ca să aducă cu El răsplătirile; pentru unii viaţă veşnică (Tit 3:7) şi pentru alţii osândă veşnică (2 Petru 2:10b). Observăm în 1 Timotei 4:8 că Judecătorul cel drept dă “cununa vieţii”, şi tot El “va face judecata împotriva tuturor (Iuda  v.15).

Acum încă mai trăim în epoca acestui har minunat. Încă mai poţi avea şansa să te mântuieşti dacă vii la Domnul Isus. Până nu este prea tîrziu, cheamă-L în viaţa ta să te ierte, să te curăţească şi să fie Domnul vieţii tale începând de azi.

Dacă acum nu cauţi să te împaci cu El cum crezi că te vei împăca cu El după moarte? Dacă acum nu-ţi place părtăşia şi prietenia cu Domnul Isus, cum crezi că te vei simţi în cer? Şi de-ai ajunge acolo nu te vei simţi în mediul tău. De aceea Dumnezeu ne-a dat viaţa aceasta şi harul mântuirii ca să ne acomodăm de pe pământ să umblăm şi să trăim cu El şi pentru El, aşa cum spune motto-ul acestei meditaţii.

Când îngerul Domnului a anunţat naşterea unui prunc în ieslea Betleemului, păstorii au văzut doar o mică licărire a slavei lui Dumnezeu (Luca 2:9). La arătarea a doua oară a Domnului Isus vom vedea slava lui Dumnezeu în toată plinătatea, bogăţia şi strălucirea ei.

La arătarea slavei Domnului Isus nu ne rămâne decât să ne bucurăm şi să lăudăm pe Dumnezeu care ne va schimba şi pe noi în acelaşi chip cu al Lui. Vom fi ca El, pentru că îl vom vedea aşa cum este (1 Ioan 3:2). Ce vom fi nu ni s-a arătat încă. În schimb mulţumim lui Dumnezeu pentru ceea ce El ne-a adus prin arătarea Sa atunci când a intrat în lume ca să împlinească voia Tatălui. Fie şi inima ta o iesle în care să primeşti această minune, pe Fiul Slavei, devenit Miel, dar care acum este Rege şi domneşte. Amin

Advertisements

“V”-ul sau “ABCD”-ul răscumpărării

9 December 2011

„Răscumpărarea sufletului lor este aşa de scumpă, că nu se va face niciodată” (Psalmul 49:8).

Aşa se credea şi aşa era starea omului înainte ca Dumnezeu Fiul să intre în „trupul uman” pregătit de Dumnezeu (Evrei 10:5). Încă din Veşnicii, Domnul Isus a anunţat în consiliul divin: „Iată-Mă! – Vin să fac voia Ta, Dumnezeule” (Psalm 40:6; Evrei 10:5). Atunci a fost zămislit planul de răscumpărare al omului păcătos, mort în păcate şi fărădelegi.

Crăciunul sau Sărbătoarea Întrupării Domnului Isus este mai bine înţeles, dacă ne uităm la ceea ce de fapt a fost în inima şi în gândul lui Dumnezeu înainte de aceasta.

Punctul central sau cheie al mântuirii noastre constă în această acceptare a Voiei lui Dumnezeu de către Domnul Isus. De ce cred aceasta? Pentru că facerea voii lui Dumnezeu a însemnat pentru Domnul Isus – CALVARUL. El a fost jertfa supremă, Mielul fără pată şi fără cusur al lui Dumnezeu care a ridicat păcatul lumii (Ioan 1:29).

Ca şi un „V”, (vezi diagrama alăturată) sus în stânga ta este punctul de plecare, în gloria divină. Domnul Isus a Venit jos din slava cerească în care a fost cu Tatăl (Ioan 17:24), să ne Vorbească (Evrei 1:2), să ne aducă Vestea bună, să ne Vindece de boala păcatului (Evrei 1:3), să ne Veselească cu mântuirea Sa, şi pentru toate acestea El merită Venerarea noastră.

Punctul ascuţit al literei „V” este Calvarul – Golgota, căci nu putem separa ieslea de cruce, aşa cum spune o cântare de fr. Niculiţă Moldovan. Calvarul este locul fără de care omul nu ar fi avut niciodată şansa să ajungă la Dumnezeu. După ce a împlinit la Calvar ce trebuia împlinit, Omul Isus S-a întors în gloria cerească, partea din dreapta a „V”-ului.

Să urmărim acest ABCD al mântuirii noastre.

1. Acceptarea Domnului Isus ca să vină să facă Voia lui Dumnezeu, să se smerească şi să asculte până într-acolo încât să-şi dea Viaţa pe cruce, a fost punctul de plecare (Filipeni 2:7-8). Fără această costisitoare ascultare noi nu am fi avut niciodată un Crăciun şi nici răscumpărare. Dar ce înseamnă de fapt răscumpărare? Ca şi păcătoşi noi eram robi ai diavolului, umblam în întuneric şi mergeam în contra Voii lui Dumnezeu. Răscumpărare înseamnă a fi eliberat de păcat, de diavolul şi de noi înşine, şi a fi transferaţi din întuneric la lumină, din moarte la Viaţă, de sub domnia lui Satan, care era impusă cu forţa asupra noastră, sub domnia Domnului Isus, pe care o acceptăm de bună voie atunci când acceptăm ceea ce a făcut Domnul Isus pentru noi. Domnul Isus ne-a re-cumpărat (răs-cumpărat) înapoi pentru Dumnezeu din mâna lui Satan, în care am căzut prin păcat, cu preţul Vieţii Sale nevinovate.

2. Betleemul este punctul în care cerul s-a unit cu pământul. Betleemul, care înseamnă „casa pâinii” a devenit cu adevărat Casa Pâinii. Domnul Isus este Pâinea Vieţii, pâinea care s-a coborât din cer, aşa cum mana din pustie a venit din cer. După ce Domnul Isus a umblat printre oameni timp de 33 ani şi jumătate, plin de har şi de adevăr, a Venit timpul lui Dumnezeu când jertfa trebuia să fie pusă pe altar.

3. Calvarul a fost împlinirea şi culminarea planului de răscumpărare a lui Dumnezeu. Fără Betleem nu ar fi fost un Calvar, aşa cum nu poate fi Calvar fără Betleem. „Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi Vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului. Şi prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi” (Evrei 2:17-18).

Mulţi Venerează azi pe Maria, prin care Domnul ISUS S-a întrupat, rugându-i-se să mijlocească pentru ei la Dumnezeu. Deşi Maria a avut şi ea un rol important ca un Vas ales, totuşi atribuţiile ei sunt limitate. Domnul Isus merită toată închinarea şi adorarea noastră.

4. Domnia Domnului Isus este punctul de sus al „V”– ului răscumpărării. Slava cerească este un loc binemeritat şi cinstea de care Tatăl i-a făcut parte este pe măsura sacrificiului suprem. El şade la dreapta Măririi, i s-a dat un scaun de domnie şi un toiag de cârmuire. Domnia Domnului Isus peste cei mântuiţi cât şi peste potrivnicii Lui este Veşnică. “Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor. Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El” (Fapte 5 :31).

Sau cum scrie Pavel filipenilor: „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul” (Filipeni 2:9-11).

Pe acest Isus acceptă-L ca Domn şi Mântuitor dacă nu ai făcut-o încă, dacă vrei să serbezi un Crăciun adevărat şi să ai parte de o răscumpărare veşnică.


Întâlnirea personală cu Isus

9 December 2011

“Mult mai mulţi au crezut în El din pricina cuvintelor Lui şi ziceau femeii: Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină ca L-am auzit noi înşine, şi ştim că acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii”.

Ca Evanghelia – vestea bună despre Mesia, Hristos, Mântuitorul lumii să fie primită, ea trebuie mai întâi vestită. Aşa scrie apostolul Pavel: “Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor propovădui, dacă nu sunt trimişi? (Romani 10:14-15a)

Samariteanca, care a mers la fântana lui Iacov să scoată apă, a avut fericita ocazie de a se întâlni cu Mesia. Este mai mult ca sigur că ea nu a programat această întâlnire, dar Domnul Isus cu siguranţă a ştiut de ea. Nu a fost o coincidenţă. Domnul Isus o aştepta acolo şi a îmbiat-o cu apa vieţii. L-a început ea nu L-a cunoscut, dar după discuţia purtată cu Iudeul care a avut curajul să intre în vorbă cu o samariteancă, Domnul Isus i S-a revelat. Este prima persoană la care Domnul Isus i se prezintă ca Mesia (Unsul), Cel trimis de Dumnezeu, să ridice păcatul lumii, cuiva care nu aparţinea poporului Israel.

Încântată de noua ei descoperire, femeia îşi lasă găleata la făntână şi aleargă în cetate să dea de veste şi rudelor, vecinilor şi concetăţenilor din oraşul ei. Aceştia o cred deşi nu le-a spus prea multe despre El. Dar nu se mulţumesc numai cu atât şi ei aleargă la Isus să se convingă personal. Samaritenii s-au arătat foarte interesaţi de ceea ce Domnul Isus le spunea aşa că Domnul Isus a rămas încă două zile în Samaria şi mulţi au crezut în El din pricina cuvintelor pe care Li le spusese.

Întâmplarea aceasta urmează un tipar (un model) şi un principiu foarte comun şi necesar în convertirea păcătoşilor.
1. Dumnezeu este Cel ce alege cui să I se descopere. În Samaria, cu siguranţă că erau mulţi oameni cumsecade. Dar niciunul nu a venit la fântână la miezul zilei să scoată apă. Femeia aceasta care a venit la fântână şi s-a întâlnit cu Domnul Isus era o femeie cu o reputaţie de femeie uşuratică, încât nu a reuşit să aibă o familie şi schimba foarte des bărbaţii. Domnul Isus ştia lucrul acesta. Samariteanca a fost aleasă de Domnul Isus ca să I se descopere ca Mesia, ca şi un reprezentant al tuturor păcătoşilor. Cu altă ocazie, Domnul Isus spune: “Nimeni nu vine la Mine, dacă nu-L atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6:46). Femeia aceasta chiar că nu a avut nici un merit. Asta ne spune că Domnul Isus se descoperă la orice persoană indiferent de stare de păcătoşenie. Ea ne reprezinta pe noi, Neamurile. Samaritenii deşi trăiau în Israel, nu erau socotiţi evrei şi Iudeii nu aveau nici un fel de legătură cu ei (Ioan 4:9).

2. Samariteanca era o femeie religioasă şi din spusele ei, aflăm că, chiar şi samaritenii se închinau lui Dumnezeu şi aşteptau pe Mesia. Când este vorba de închinare, Domnul Isus spune femeii că deşi se închina, ea se închina la ceva ce nu cunoştea. Şi câţi nu sunt şi azi care se închină la ce nu cunosc? O fac pentru că aşa au auzit din moşi strămoşi, dar fără ca să cerceteze dacă închinarea lor este primită de cineva. Mântuirea vine de la Iudei. Deci dacă ei nu se închinau lui Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos, închinarea lor era inutilă şi zadarnică. Dumnezeu doreşte închinători în duh şi adevăr, adică este nevoie ca închinătorul să cunoască adevărul despre Dumnezeu şi ce aşteaptă El de la fiecare om. Apoi închinarea lui va primită în duh, în orice loc în care va fi adusă, nu numai la Ierusalim.

3. Observăm că pentru orice închinare adevarată din partea omului este nevoie de o întâlnire reală şi personală cu Domnul Isus. Aceasta a fost un fapt real pentru samariteancă cât şi pentru cetăţenii din Samaria. Nici o jertfă, nici un ritual nu poate substitui această întâlnire cu Isus. Putem auzi despre Domnul Isus de la părinţi, copii, prieteni sau de la evanghelişti şi păstori. Dar nu este suficient. Este important ce facem după aceea cu ceea ce am auzit. Cei din Samaria s-au dus şi L-au căutat pe Domnul Isus. Şi când L-au găsit nu L-au lăsat să plece două zile de la ei. În tot acest timp cred că Samaritenii au auzit tot ce trebuia ca să-i facă să creadă în El. Unii comentatori biblici spun că cele două zile reprezintă 2000 de ani de har pentru Neamuri, pentru că la Dumnezeu o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani ca o zi (Psalmul 90:4; 2 Petru 3:8).
Poate că şi tu ai fost expus de nenumărate ori la vestirea Evangheliei, dar nu ai făcut nimic cu privire la relaţia ta cu Domnul Isus. Poate ai rămas cu o impresie bună, ţi-a plăcut să auzi că Dumnezeu iubeşte pe păcătoşi, dar ai rămas doar cu atât. Nu te interesează deocamdată viaţa veşnică, pentru că vrei să o trăieşti mai întâi pe aceasta. Dar nu ştii că de felul cum trăieşti viaţa aceasta depinde unde vei petrece veşnicia?

Femeia aceasta şi-a lăsat găleata la fântână şi după ce s-a dus şi a dat de veste în cetate ca şi alţii să vină sa-L întâlnească pe Mesia, s-a întors iarăşi la fântână. Samaritenii care aveau aceeaşi religie ca şi Samariteanca şi-au dat seama, s-au convins că Isus Hristos este Mântuitorul lumii şi numai credinţa în El le poate garanta viaţa veşnică. Mulţi cred în Isus că este un om bun, sau că este un profet, un vindecător nemaipomenit. Dar dacă nu cred că este şi Mântuitorul lor, credinţa lor în Isus nu îi ajută cu nimic. Ei sunt tot pierduţi ca şi până atunci. Cei ce s-au întâlnit cu Mesia se întorc din nou şi din nou la izvorul apei vieţii, la Domnul Isus. Ei nu mai pot trăi fără El. Trecutul este uitat, păcatul este iertat şi păcătosul reabililitat.

Samariteanca ajunge să fie prima misionară. Domnul Isus i-a dat o nouă identitate şi dă o nouă identitate oricui ajunge să creadă şi să-şi predea viaţa în mâinile Lui.

4. Samaritenii au auzit mărturia femeiii şi după aceea s-au dus să se întâlnească şi ei personal cu Domnul Isus. Asta este tot ce trebuie să facă orice om care ascultă Evanghelia. El trebuie ca să se convingă personal. El trebuie să cerceteze Sfânta Scriptură pentru el însuşi. Adevărul Scripturii despre Isus este clar, complet şi concis. A şti adevărul şi a nu-l aplica nu ajută a nimic.

Nimeni nu va avea parte de viaţă veşnică doar cunoscând Biblia, fără o întâlnire reală cu Domnul Isus. Ovidiu Oprea a spus în predica de duminică: “Nu poţi cunoaşte pe Dumnezeu fără să ştii ceva despre Dumnezeu. Dar poţi să ştii multe despre Dumnezeu fără să-L cunoşti pe Dumnezeu” . Şi cât de adevărat este lucrul acesta.

Cum are loc aceasta întâlnire? Desigur întâlnirea nu este una fizică, când ochii noştri îl văd pe El şi El ne vorbeşte gură către gură. Întâlnirea noastră cu Isus este în duh. Atunci ni se deschid ochii minţii, vedem, pricepem, înţelegem, credem ce altă dată nu am crezut şi vedem ce nu am mai văzut.

Ne simţim păcătoşi, ne vedem murdari şi pierduţi pentru veci de veci dacă nu venim la El cu păcatele noastre. După ce ne-am întâlnit cu Isus, începem să urâm păcatul pentru că ştim că pentru păcat a murit Domnul Isus pe cruce. Conştiinţa începe să ne mustre de lucrurile pe care până acum le-am ignorant şi nu ne-au deranjat. Nu mai găsim plăcere în lucrurile pe care le-am iubit până ne-am întâlnit la cruce cu Isus. Ceva se petrece în sufletul omului. Are loc naşterea din nou. Domnul Isus spunea lui Nicodim că numai cei născuţi din nou, din Dumnezeu vor intra în Împărăţia veşnica a lui Dumnezeu.

Eşti sigur că ai facut rost de biletul de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu? Nu lăsa problema aceasta ca s-o rezolve altcineva pentru tine după ce ai plecat din lumea aceasta, că nu va fi primit. Acum ştii ce ai de făcut. Fă un pas spre Domnul. Roagă-te ca El să-ţi ierte păcatele şi să-ţi dea o viaţă nouă. Apoi acceptă să trăieşti sub domnia lui Isus Hristos, ascultând de El în toate lucrurile şi călăuzit de Duhul Sfânt vei putea împlini poruncile lui Dumnezeu.

Nu-ţi forma un crez doar din spusele cuiva. Mergi direct la Domnul Isus şi prin Cuvântul Lui poţi avea o întâlnire reală ca şi atunci când L-ai fi întâlnit faţă în faţă pe Isus. Până acum ai cunoscut doar robia lui Satan, care te-a ţinut legat de ură, de mândrie, de nemulţumire, de cârtire sau vorbire de rău. Robia lui Satan este o robie cruntă. Numai prin puterea lui Dumnezeu se poate elibera cineva din lanţurile lui. A fi un rob al lui Isus Hristos, aşa cum se prezintă apostolul Pavel şi alţi apostoli, este o robie fericită pentru că tot ceea ce Dumnezeu ne cere, El împlineşte în noi şi cu ajutorul nostru. Fă şi tu experienţa aceasta şi nu vei regreta. Amin.

ŞI ÎNCĂ ATÂT ESTE PUŢIN!

17 February 2011

„Şi încă atât este puţin înaintea Ta, Doamne Dumnezeule! Tu vorbeşti despre casa robului tău şi în viitor. Şi binevoieşti ca să înveţi pe un om cu privire la aceste lucruri, Doamne Dumnezeule!” (2 Samuel 7:19).

O traducere în engleză a acestui verset sună puţin diferit: „Şi ca şi când acesta ar fi un lucru mic în ochii Tăi, o, Domn Suveran, Tu ai vorbit de asemenea despre viitorul familiei robului Tău. Este acesta felul Tău de a te ocupa de oameni, o, Domn Suveran?”. M-a lăsat fără respiraţie acest fel de rugăciune a lui David. El face aluzie la ceea ce Dumnezeu îi transmisese prin Natan proorocul în acelaşi capitol de la versetul 8 la 16.

Ceea ce David a auzit a fost prea frumos ca să fie crezut. Nu-şi putea crede ce îi auzeau urechile. Şi totuşi, el l-a luat drept cuvântul lui Dumnezeu şi uimit se întreabă: „Aşa te ocupi Tu totdeauna de fiii oamenilor?” Ceea ce Dumnezeu îi promitea cu privire la viitorul familiei lui era cu mult peste aşteptările lui. Când ne gândim la viitorul care aşteaptă pe un copil al lui Dumnezeu, nădejdea pe care o are pentru viaţă veşnică, lucrurile pe care Domnul Isus S-a dus să le pregătească pentru cei aleşi, deja ştim că acestea vor întrece orice aşteptare a noastră pentru că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu generos. Mai mult Pavel inspirat de Duhul Sfânt, ne spune: „Lucruri, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit aşa sunt lucrurile pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei ce-L iubesc” (1 Cor. 2:9).

Pe David, o asemenea bunătate a lui Dumnezeu aproape că l-a lăsat fără cuvinte, „Ce ţi-ar putea spune David mai mult”? (v. 20). Aşa ar trebui să fie şi atitudinea noastră atunci când contemplăm măreţia şi suveranitatea lui Dumnezeu.

Este acesta felul lui Dumnezeu de a se ocupa de oameni? Da, Dumnezeu se poartă cu totul diferit cu oamenii de cum ne comportăm noi cu El sau cu semenii. Noi îl ofensăm pe Dumnezeu prin păcat, alţii îl înjură şi totuşi Dumnezeu vrea să se împace cu noi, aşteaptă să se îndure de noi, îşi înmulţeşte binecuvântările faţă de noi. Dumnezeu nu este un om, şi nu se poartă ca un om. „Şi binevoieşti să înveţi pe un om cu privire la aceste lucruri”. Dumnezeu nu încetează să ne înveţe şi să ne arate căile Sale. „Deşi locuieşte în locuri înalte şi în sfinţenie, El este cu omul zdrobit şi smerit” (Isaia 57:15).

Felul lui Dumnezeu de a se purta cu oamenii depăşeşte orice aşteptare. Omul este o fiinţă ciudată, murdară, obraznică, mândră, de nici un folos lui Dumnezeu în starea aceasta. Harul lui Dumnezeu ne depăşeşte, ne lasă muţi. Şi pe deasupra se mai dă şi gratuit oamenilor, pentru că altcineva a plătit pentru el. Dacă am şti de la ce am fost salvaţi şi pentru ce am fost salvaţi, atunci poate că am fi mai recunoscători. Să nu uităm niciodată din ce groapă am fost scoşi şi pe ce stâncă am fost puşi. Harul lui Dumnezeu este pentru noi şi pentru familiile noastre (Fapte 2:39).

Nu este puţin lucru ce a făcut Domnul Isus pentru noi la Calvar. Nu sunt un lucru mic promisiunile pentru viitorul nostru. De aceea să spunem şi noi ca David în v. 22: „Ce mare eşti Tu, Doamne Dumnezeule! Căci nimeni nu este ca Tine, şi nu este alt Dumnezeu afară de Tine”.

CĂCI CE SUNT EU?

17 February 2011

Căci ce sunt eu, şi ce este poporul meu ca să-Ţi aducem daruri de bună voie? Totul vine de la Tine, şi din mâna Ta primim ce-Ţi aducem” (1 Cronici 29:14).

Dacă în prima rugăciune pe care am studiat-o, David se întreabă: Cine sunt eu, Domn Suveran? În această a doua rugăciune a lui vedem că David se întreabă: Ce sunt eu? Şi tot el dă şi răspunsul la întrebare. „Înaintea Ta noi suntem nişte străini şi locuitori, ca toţi părinţii noştri. Zilele noastre pe pământ sunt ca umbra, şi fără nici o nădejde” (v. 15). Noi suntem o creaţie a lui Dumnezeu, o capodoperă a creaţiei Sale prin Domnul Isus Hristos, dar suntem şi trecători ca o umbră.

Pentru că suntem cine suntem şi suntem ceea ce suntem, de aceea trebuie să dăm slavă lui Dumnezeu. Dacă citim această rugăciune a lui David din 1 Cronici 29:10b-19, vedem că în introducere David îl binecuvintează pe Dumnezeul lui Israel pentru ceee este şi are El: „Binecuvântat să fii Tu din veac în veac, Doamne, Dumnezeul părintelui nostru Israel! A Ta este, Doamne, mărirea, puterea şi măreţia, veşnicia şi slava, căci tot ce este în cer şi pe pământ este al Tău; a Ta, Doamne, este domnia, căci Tu Te înalţi ca un stăpân mai presus de orice! De la Tine vine bogăţia şi slava, Tu stăpâneşti peste tot, în mâna Ta este tăria şi puterea, şi mâna Ta poate să mărească şi să întărească toate lucrurile. Acum, Dumnezeul nostru, Te lăudăm, şi prea mărim Numele Tău cel slăvit” (10b-13).

Apoi David vine cu dorinţele lui înaintea Stăpânului universului, dar nu înainte de a-şi aduce aminte ce este El. Este bine să nu uităm ce suntem pentru ca să putem să ne ajustăm viaţa în raport cu dorinţele şi voia lui Dumnezeu. Chiar dacă viaţa pe pământ este aşa de scurtă, nu trebuie să ne încrucişăm mâinile şi să nu mai facem nimic. Viaţa trebuie trăită cu scop şi cu dedicaţie. Ce sunt eu? Iată ce spun unii oameni ai lui Dumnezeu: ca un abur (Iacov 4:14), ca o umbră trecătoare (1 Cronici 29:15: Iov 14:2; Psalm 39:6), ca o suflare (Iov 7:7: Ps 39:5,11), un fum (psalm 102:3), ca floarea ierbii (Iacov 1:10; Psalm 37:2, 103:15; Isaia 40:7; 1 Petru 1:24), ca un vis (Psalm 90:5), viaţa este o nimica, cât un lat de mână (Psalm 39:5). Cred că aceste comparaţii sunt suficiente ca să ne convingă că suntem doar în trecere pe acest pământ.

Aici poporul în frunte cu David mulţumeşte lui Dumnezeu că au fost în stare prin ajutorul Lui să dăruiască toate materialele necesare construirii Templului. Dumnezeu l-a oprit pe David să-l construiască dar nu şi să dăruiască cele necesare. Aici este partea frumoasă a dedicaţiei lui David. El nu este gelos pe Solomon, ci este generos în dărnicia lui. Şi el menţionează aceste lucruri spunând: „Ţi-am adus toate aceste daruri de bunăvoie în curăţia inimii mele” (v. 17). Şi poporul a făcut ceea ce l-a văzut pe David făcând. El a fost inspirat de exemplul împăratului lor. Fiecare credincios poate face lucrul acesta  şi are datoria să dăruiască ceva din ceea ce i s-a dat, pentru Casa lui Dumnezeu, pentru zidirea şi edifcarea Trupului lui Hristos. Dar pentru aceasta este nevoie de bunăvoinţă, de voie bună şi de curăţie. Fiecare credincios este şi poate fi inspirat să facă ceva pentru Domnul văzând pe liderii lor făcând, nu numai poruncind.

Apoi, David nu le-a adus doar cu curăţie de inimă şi de bună voie ci şi pentru faptul că el considera că nu îi aparţine nimic din tot ceea ce are. Tot ceea ce avea era prin mâna Lui cea bună şi se simţea îndatorat să îi fie recunoscător pentru aceasta. Noi nu suntem decât administratori ai darurilor lui Dumnezeu, nu şi posesorii lor. Dacă vedem lucrurile în lumina aceasta atunci când facem o dărnicie o vom face cu alţi ochi, mai ales că „Ştiu, spune David, Dumnezeule, că Tu cercetezi inima şi că iubeşti curăţia de inimă”. Dumnezeu vede nu numai cât dăruim ci şi cât ne rămâne. Curăţia de inimă ne vorbeşte despre lipsa de zgârcenie, de lăcomie, de prejudecăţi, etc.

O ultimă rugăminte a lui David este ca Domnul să ţină totdeauna în inima poporului Său aceste porniri şi aceste gânduri” şi să dea o inimă bună fiului său, Solomon, ca să împlinească tot ce n-a putut face el. Frumoasă rugăciune şi bună de imitat cu privire la copiii noştri şi la cei care se dau pildă altora în curăţie, în vorbire, în dragoste, în purtare şi în credinţă (1 Timotei 4:12).


CINE SUNT EU?

17 February 2011

„Cine sunt eu, Doamne, şi ce este casa mea, de m-ai făcut să ajung unde sunt”? (2 Samuel 7:18).

Iată o întrebare pe care nu cred că ne-o punem prea des, deşi ar trebui. Spun asta pentru că, dacă am face-o mai des, am vedea că nu avem nici un motiv să ne lăudăm cu toate realizările noastre sau să fim mândri.

Când David se întreabă înaintea Domnului cine este el, el se vede fără nici un merit. El se vede aşa de mic şi de neînsemnat. Lucrul acesta l-a spus şi împăratului Saul când acesta i-a propus să fie ginerele lui (1 Samuel 18:18). În cuvintele lui David nu este o modestie falsă, ci este o atitudine veritabilă de smerenie, o evaluare corectă a ceea ce este omul faţă de Dumnezeu. Noi suntem în primul rând o creaţie a lui Dumnezeu. El ne-a făcut după chipul şi asemănarea Sa. Că unul rămâne un simplu muritor, un anonim, şi din aceştia sunt cu milioanele, iar altul ajunge să fie o personalitate renumită, acesta este meritul harului lui Dumnezeu.

David provenea din seminţia lui Iuda, din care avea să vină mai târziu Mesia. Acum el era pe tronul lui Israel. Dumnezeu îi subjugase pe toţi vrăjmaşii lui Israel şi nu fusese nici un război pe care să-l fi pierdut. Şi totuşi: „Cine sunt eu, Doamne”?

Amănuntul care mi-a atras atenţia asupra acestui verset este felul cum David se adresează lui Dumnezeu: „Doamne Dumnezeule”. O versiune din limba engleză traduce aceasta prin „Domnule Suveran”. David datorează faptul că a ajuns acolo unde ajunsese datorită suveranităţii lui Dumnezeu. El alege pe cine vrea, când vrea şi pentru lucrarea pe care El o vrea. David face această rugăciune după ce Dumnezeu i-a refuzat harul de a zidi el un templu pentru Dumnezeu. El este mulţumitor şi recunoscător lui Dumnezeu, chiar dacă nu el îl va construi ci fiul lui, Solomon. David este mulţumit cu alegerea lui Dumnezeu.

Nu strică nici celor sus puşi şi nici celor mai mici să recunoască că tot ce sunt şi au este meritul lui Dumnezeu. Fiecare suflet este preţios pentru Dumnezeu, de aceea L-a dat pe Domnul Isus să moară pentru toţi oamenii (1 Ioan 2:2). El face să răsară soarele şi peste cei buni şi peste cei răi. David a fost conştient că fără ajutorul lui Dumnezeu nu ar fi ajuns unde era şi de aceea inima lui este plină de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, de dă pe dinafară.

R. T. Kendal spune: „Când Dumnezeu ne acordă un har în îndurarea Sa suverană, aceasta ar trebui să ne facă peste măsură de recunoscători”. Dar în veacul în care trăim recunoştinţa este o floare rară. Vedem în jurul nostru mai degrabă opusul, oameni care îşi asumă toate meritele şi vorbesc de Dumnezeu ca şi când El le-ar datora ceva.

Aşa a procedat Nabal cu oamenii lui David: „Cine este David şi cine este fiul lui Isai? Astăzi sunt mulţi slujitori care fug de la stăpâni” (1 Sam. 25:10). În loc să îl trateze cu respect şi cu bunăvoinţă pentru binele pe care-l făcuse pentru ţara lui, Nabal în îl tratează cu dispreţ. El profită de ocazie să-l prezinte ca şi un om rău, un slujitor fugar, şi asta ca să-şi acopere zgârcenia lui. Dacă David şi-ar fi atras necazul asupra lui printr-o comportare rea, ar fi meritat tratamentul acordat de Nabal. Dar David ajunsese în situaţia în care era nu din vina sa, şi Dumnezeu ştia aceasta. Şi Nabal fusese binecuvântat de acelaşi Dumnezeu, numai că unul ştia să fie recunoscător şi celălalt nu.

„În îndurarea Domnului, cum am ajuns nu ştiu” – spunea poetul unei cântări. Nici noi nu ştim. Dar ştim că a fost alegerea suverană a lui Dumnezeu şi bine ar ca şi sufletul nostru „să nu uite nici una din binefacerile Lui”.

Muntele Tamborine

27 January 2011

Am avut fericitul privilegiu si ocazia sã vizitez, pe lângã muntele Banya, si
muntele Tamborine din Queensland, la 100 km de Brisbane. Acesta nu depãseste cu mult înãltimea de 1000 m, în schimb este bogat în pãduri tropicale unde plouã aproape tot timpul anului, iar vegetatia este foarte variatã si abundentã.
Unii pomi au o circumferintã pe care abia 4-5 persoane cu bratele larg deschise o pot cuprinde. Când intri într-o astfel de pãdure, pe aleile fãcute de oameni, parcã intri într-un templu imens. Aerul este pur, ozonat, se aude clipocitul apelor si trilurile nesfârsite ale pãsãrilor. Acolo te simti contopit cu Creatorul acestui univers si te învãluie un asemenea sentiment încât parcã nu-ti mai doresti nimic. Sufletul ti se înaltã într-o stare de adorare de nedescris. Nu o datã mi-am adus aminte în asemenea situatii de cântarea:“Oh, Doamne mare, când privesc eu lumea”.
Poetul ei a experimentat aceleasi simtãminte atunci când s-a vãzut înconjurat de frumusetile de nedescris ale creatiei lui Dumnezeu. Dar când s-a uitat în Cuvântul sfânt, el a observat cã o minunãtie si mai mare este mântuirea pe care Dumnezeu ne-a câstigat-o prin Domnul Isus. El cunoaste adâncimile pãmântului. El stie ce este pe fundul mãrilor si al oceanelor, iar vârfurile muntilor sunt ale Lui.

Într-un alt psalm, autorul spune cã “Dumnezeu udã muntii”. Cine altcineva decât Dumnezeu poate tine în fiintã tot ce are suflare si viatã? Dar la fel de adevãrat este cã numai Dumnezeu cunoaste adâncimile fiintei umane. El cunoaste inima si rãrunchii. De ochii Lui nimic nu rãmâne ascuns.

Psalmistul, uitânduse la sine, nu a putut decât sã exclame: “Te laud cã sunt o fãpturã asa de minunatã. Minunate sunt lucrãrile Tale, si ce bine vede sufletul meu lucrul acesta!” Dumnezeu tine totul cu puterea tãriei Lui. El tine muntii, dar mã tine si pe mine. Binecuvântat sã fie Dumnezeu care ne-a îngãduit sã vedem lumina Lui.
“O, Doamne mare, când privesc eu lumea, ce ai creat-o prin al Tãu Cuvânt
si fiintele ce-mpodobesc natura, cum le-ntretii cu bratul Tãu cel sfânt.
Privirea când mi-o-nalt si vãd minunea, multimea astrelor ce-aleg pe cer
Mãretul soare, cât si mândra lunã, ca mingi de aur plutind prin eter.
/: Atunci îti cânt mãret Stãpânitor,
ce mare esti, ce mare esti!:/”
“Cãci Domnul este un Dumnezeu mare; este un Împãrat mare
mai pe sus de toti dumnezeii. El tine în mânã adâncimile
pãmântului si vârfurile munþilor sunt ale Lui.” (Psalm 95:3-4)

Doamne, Tatã, ajutã-mã sã pot sã cânt si eu împreunã
cu toatã creatia Ta, ce mare esti si bun, sã laud faptele
Tale, cãci sunt vrednice de toatã lauda si admiratia.

FEMEI ISCUSITE ŞI CU TRAGERE DE INIMĂ

14 February 2009

Exod 35

 

Ne întâlnim cu acest atribut de apreciere acordat femeilor în Exod 35. Este vorba despre o strângere de daruri pentru facerea cortului, la cererea lui Moise, după ieşirea din Egipt. Atât bărbaţi, cât şi femei au fost acceptate să aducă daruri din ceea ce au avut pentru această lucrare importantă legată de slujirea lui Dumnezeu. Moise consemnează în acest capitol că „toţi” au răspuns cu „tragere de inimă şi bunăvoinţă”.

           

Tot în acest capitol ne întâlnim cu cuvântul „prinos”: fiecare a adus prinosul de aur, pe care-l închinase Domnului” (v. 22), iar în v. 24, este vorba de un “prinos de argint şi de aramă”. Prinos nu este acelaşi lucru cu prisos. Poţi aduce un prinos chiar dacă nu ai de prisos din lucrul pe care-l dăruieşti. Văduva săracă pe care Domnul Isus a lăudat-o a dat Domnului nu din prisos, „ci tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască” (Marcu 12:44)

 

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române defineşte prinosul ca fiind „un dar oferit divinităţii”; „un omagiu adus cuiva în semn de devotament, de admiraţie, de recunoştinţă”, „o contribuţie adusă în slujba unei cauze”. Prisos este „ceea ce depăşeşte necesarul”, „ceea ce întrece o limită”; „prisosinţă, surplus, belşug, abundenţă”.

 

Dar ceea ce este remarcabil cu privire la bărbaţii şi femeile lui Israel care au adus prinosul lor a fost aceea că au făcut aceasta cu bunăvoinţă, nu siliţi de Moise. Şi ei au mai făcut aceasta cu tragere de inimă, adică cu zel, râvnă şi ardoare. Această atitudine a inimii a fost şi este apreciată de Dumnezeu, chiar dacă obolul poate fi mic şi neînsemnat. Apostolul Pavel scria Corintenilor că „Dumnezeu iubeşte pe dătătorul voios” (2 Corint. 9:7). De asemenea, tot Pavel scrie că „dacă este bunăvoinţă, darul este primit” (2 Corint. 8:12). Când dăm de silă sau de gura altcuiva şi nu o facem cu bunăvoinţă, darul nu este luat în seamă de Dumnezeu.

 

Când cineva nu dă lui Dumnezeu ceea ce I se cuvine sau poate trece indiferent pe lângă un sărac în nevoie, se spune despre acea persoană că are inima închisă şi împietrită (Deutr. 15:6). Acest obicei de a da nu este ceva ce vine de la sine, ci trebuie cultivat. Omul are tendinţa să se gândească mai mult la sine decât la alţii. El gândeşte că atunci când dă la alţii el sărăceşte. Dar iată ce spune un proverb al lui Solomon: „Unul dă cu mână largă, şi ajunge mai bogat; şi altul care economiseşte prea mult nu face decât să sărăcească.” (Proverbe 11:24). Matematica lui Dumnezeu este deosebită de cea a oamenilor. Domnul Isus a spus de asemenea în Predica de pe munte: „daţi şi vi se va da”. Credincioşii din Macedonia au dat din „sărăcia lor lucie”, dar cu o bucurie peste măsură de mare (2 Corint. 8:2).

 

Numai cine practică dărnicia poate şti ce înseamnă bucuria de a-i face fericiţi pe alţii. Ei dau pentru că şi Dumnezeu le-a dat lor mai mult decât le trebuie. În loc ca surplusul să îl pună la bancă, ei îl împart cu cei mai puţin privilegiaţi, pentru că au înţeles ce spune proverbul: „Sufletul binefăcător va fi săturat şi cel ce udă pe alţii va fi udat şi el” (Prov. 11:25).

  

Dar pe lângă prinoase, femeile s-au pus în slujba Domnului cu iscusinţa lor. Ele au tors tort şi păr de capră. Este adevărat că trebuie să fie o artă să torci părul de capră, care este mult mai scurt decât cel de lână sau de bumbac. Ca să ajungi la fuiorul de cânepă era multă muncă: creşterea cânepii, topirea ei şi apoi meliţatul, o adevărată artă, pe care şi eu am văzut-o la mama mea. Apoi acest tort era vopsit în purpuriu, cărămiziu şi albastru. De obicei cuolarea tortului este un gri deschis. Chiar şi vopsitul este o artă în sine şi am văzut pe mama cum vopsea lâna înainte de a pune războiul ca să ţeasă cuverturi de pat, preşuri sau peretare.

 

Femeile nu aveau voie să slujească la Cortul întâlnirii, dar la facerea cortului fiecare din cele ce au vrut au putut contribui cu darul lor. Noi femeile nu avem dreptul şi privilegiul de a sluji la altar, dar putem face aşa de multe lucruri pe care numai femeile le pot face. Bărbaţii au adus prinosul lor din aur, iar cei mai de frunte au adus pietre de onix şi alte pietre scumpe pentru efod şi pieptar. La un momemt dat, Moise a trebuit să oprească poporul pentru că dăruise mai mult decât aveau nevoie şi „toţi, copiii lui Israel, bărbaţi şi femei, pe care-i trăgea inima să ajute la lucrul acesta, au adus Domnului daruri de bună voie” (Exod 35:29). La unii s-au făcut găuri în portmoneul lor, dar au fost bucuroşi să facă ceva pentru locaşul Domnului.

 

Cu câtă pasiune avem noi grijă de locaşul şi de curţile Casei Domnului? Considerăm noi smulsul buruienilor sau curăţenia în biserică a fi un privilegiu? Ştiaţi că Dumnezeu se uită şi la aceste lucruri minore, pentru unii considerate umilitoare; cu ce atitudine le faci? Dacă Dumnezeu nu ne încredinţează lucruri mai mari, este pentru că nu suntem binevoitori să le facem mai întâi pe cele mici. Nu ni se permite să slujim la altar, dar putem contribui la zidirea şi edificarea Templului duhovnicesc. Pot încuraja pe cineva care este deprimat şi fără nici o speranţă, pot face evanghelizare personală, pot vizita un bolnav la spital şi mă pot ruga pentru păcătoşi ca să vină la pocăinţă. Femeile iscusite pot face lucruri mari pentru Dumnezeu când se lasă călăuzite de Duhul Sfânt.

 

Femeia înţeleaptă, spune înţeleptul Solomon îşi zideşte casa. Dar sunt şi femei iscusite ca să dărâme ce zidesc alţii. Sunt femei care se pricep foarte bine să poarte zvonuri neadevărate, să bârfească, să facă discordie între prieteni. Dumnezeu nu are nevoie de această iscusinţă. Aceasta este lucrarea vrăjmaşului lui Dumnezeu. Pe când Moise era pe munte şi vorbea cu Dumnezeu, Aaron dăltuia viţelul din aur. Şi ştiţi cine contribuise cu aurul? Citim în Exod 32:2 că acesta a provenit din cerceii femeilor, ai fetelor şi ai fiilor lui Israel! Şi ce idolaş frumos a ieşit din aurul acesta! Este un moment bun să ne cercetăm inima să o cunoaştem spre ce ne atrage mai mult: să ne conformăm tot mai mult cu lumea din jur sau să trăim smeriţi cu Dumnezeul nostru. Tot ce are valoare veşnică trebuie preferat în locul celor trecătoare. Pragul veşniciei va fi trecut doar de faptele pe care le-am făcut: bune sau rele şi potrivit cu aceste va fi primirea sau respingerea de la Faţa Domnului.

 

O cântare spune:

 

Nu aştepta până poţi face lucru mare

Nu aştepta ca departe să luceşti;

Fii mult credincios în datorinţele tale

Lumină-n locul unde eşti!

 

Dumnezeu nu apreciază atâta cantitatea darurilor tale, cât atitudinea inimii cu care o faci.

CARE ESTE MIRAREA TA?

10 July 2008

Faptele Apostololor 3:12-26

Meditaţia de astăzi este inspirată din Faptele Apostolilor capitolul 3. Este vorba de discursul apostolului Petru după ce ologul din naştere, care era dus în toate zilele la poarta Templului, numită „Frumoasa”, este vindecat.

 

Primul lucru pe care Petru îl constată în atitudinea mulţimii prezente la această vindecare este „mirarea” ei. „Petru, când a văzut lucrul acesta, a luat cuvântul, şi a zis norodului: „Bărbaţi Israeliţi, pentru ce vă miraţi de lucrul acesta? De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca şi cum prin puterea noastră sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble” (v. 12)?

 

La ce se mirau ei? La puterea pe care apostolii Petru şi Ioan au avut-o de a vindeca pe olog. Petru însă nu concepe şi nici nu acceptă ca mulţimea să le dea lor credit pentru ceea ce se întâmplase. El le îndreaptă privirea spre „Robul lui Dumnezeu”, ISUS, care recent fusese dat pe mâinile lui Pilat, apoi răstignit şi înviat.

 

Mulţimea trebuia mai degrabă să se mire de ceea ce ea fusese în stare să facă cu Isus: să se lepede de Domnul Dumnezeul lor şi să-L dea la moarte. Dacă mulţimea atribuia vindecarea ologului de către cei doi apostoli, Petru atribuie vindecarea ologului care a avut credinţă în Numele lui Isus: „Prin credinţa în Numele lui Isus, a întărit Numele Lui pe omul acesta, pe care-l vedeţi şi-l cunoaşteţi; credinţa în El a dat omului acestuia o tămăduire deplină, cum vedeţi cu toţii.(v. 16).

 

Isus, Omul suferinţei, El Însuşi poate veni în ajutorul celor care sufăr. Aşa a fost proorocit despre El şi aşa s-a întâmplat: „Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor proorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi” (v. 18).

 

Este foarte interesant de urmărit felul în care Petru întoarce privire mulţimii de la ei spre Domnul Isus. Este o schimbare de focus, şi este bine gândită. De ce s-a folosit Petru de această vindecare pentru a aduce aminte poporului de crima pe care o făcuse? Parte din răspuns este că suferinţa a intrat în lume prin păcat şi că numai prin pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu, Dumnezeu va trimite vremi de înviorare sufletească şi pe Domnul Isus a doua oară: „Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare, şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos” (v. 20-21).

 

Cea mai mare binecuvântare nu este totdeauna vindecarea trupului, ci vindecarea sufletului prin întoarcerea la Dumnezeu: „Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare, şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos”.

 

Păcatele au consecinţe mult mai devastatoare şi distrugătoare decât moartea lentă şi în suferinţă a unui  trup bolnav. În cer se poate intra şi dacă ai avut un trup bolnav pe pământ, dar nu se poate intra fără pocăinţă şi credinţă în Cel ce  a venit să biruiască moartea şi să ne deschidă uşa cerului către nemurire şi părtăşie veşnică cu Creatorul nostru.

 

Şi pentru că “Proorocul” profeţit este acum cu noi, în mijlocul nostru prin Duhul Său cel Sfânt, nu ne rămâne decât să-I dăm toată ascultarea, dacă vrem să avem parte de binecuvântarea legământului: “În adevăr, Moise a zis părinţilor noştri: „Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un prooroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune” (v. 22).

 

Şi-a schimbat mulţimea părerea despre Petru, după ce acesta a început să le pună sub ochi păcatul lor? Desigur că da. În capitolul 4:4 citim că mulţi din cei ce auziseră cuvântarea, „au crezut; şi numărul bărbaţilor credincioşi s-a ridicat aproape la cinci mii”. Au făcut ucenicii vindecarea pentru a atrage atenţia asupra lor? Nu! Dacă ar fi făcut-o, rezultatul nu ar fi fost acelaşi. Oamenii ar fi rămas tot în necredinţa lor şi s-ar fi îndreptat spre iadul cu flăcări nestinse.

 

Apostolul Petru ne dă o lecţie foarte preţioasă în felul cum el a refuzat să accepte creditul pentru vindecarea acestui olog. „Poarta Frumoasă” apare acum şi mai frumoasă, pentru că aici umilinţa apostolilor împletită cu credinţa ologului şi Atotputernicia Celui ce L-a înviat pe Domnul Isus din morţi, a produs această dublă minune: vindecarea fizică şi spirituală a ologului şi vindecarea spirituală a cel puţin 2000 de suflete. Aceasta trebuie să fie mirarea cea mai mare, şi anume felul în care un Dumnezeu Suveran găseşte cu cale să se descopere oamenilor şi să-i conducă la pocăinţă.

 

Pocăinţa în sine este o „mirare” şi o „minune”, pentru că ea face din ologi spirituali oameni care să alerge pe cărările cele drepte ale neprihănirii. Ai contemplat vreodată minunea „pocăinţei” şi te-ai mirat de puterea credinţei? Atunci te poţi considera un om binecuvântat, chiar dacă pentru aceasta Cineva a trebuit să sufere. Suferinţa Lui nu a fost în zadar. „Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor” (Isaia 53:11). Slăvit să fie Dumnezeu pentru bogăţiile harului Său ascunse în preaiubitul Lui, Isus, Domnul nostru.

Tu pe ce păşune eşti?

4 July 2008

Înainte de anul 2000 am vizitat nişte prieteni de familie în Melbourne. Gazda ne-a dus în pivniţa casei şi ne-a arătat proviziile pe care şi le făcuse în urma zvonurilor care circulau cu privire la anul 2000, ca fiind sfârşitul lumii. Nu ştiu ce au înţeles ei în ce constă sfârşitul, şi de ce s-au aprovizionat, dar cert este că sfârşitul nu a venit şi proviziile acelea s-au consumat într-un timp relativ scurt.           

Orice provizie pământească este destinată să ne ajungă o anumită perioadă de timp, pe când provizia pe care o avem în Cuvântul Său nu se termină niciodată. Creştinii de 2000 de ani se hrănesc şi îşi adapă sufletul din izvoarele lui nesecate şi tineri şi bătrâni, întineresc ca vulturul, şi au o sursă inepuizabilă de putere pentru a duce o viaţă de biruinţă. Iadul şi-a dezlănţuit toată furia asupra bisericii răscumpărate a Domnului Isus şi porţile Locuinţei morţilor nu au biruit-o şi nici n-o vor birui. Stânca pe care ne bizuim şi în care ne-am aruncat ancora credinţei este Domnul Domnilor, Dumnezeul Oştirilor.           

În 1 Cronici capitolul 6, ultima parte a capitolului, se ocupă de Leviţii care şi-au primit moştenirea în ţara Canaanului. Leviţii, ca şi preoţii, erau o clasă de oameni cărora nu li s-a dat nici o moştenire în Israel, care să le aparţină lor, ci ei au primit câte o moştenire în mijlocul celorlalte seminţii ale lui Israel. Găsim aceasta scris în Numeri 35:1-8 şi Iosua 21, dar şi mai explicit în Deuteronom 18:1-8. „Preoţii, Leviţii şi toată seminţia lui Levi, să n-aibă nici parte de moşie, nici moştenire în Israel; să se hrănească din jertfele mistuite de foc în cinstea Domnului şi din darurile aduse Domnului. Să n-aibă moştenire în mijlocul fraţilor lor: Domnul va fi moştenirea lor, cum le-a spus”.            

Când citim capitolul 6 din 1 Cronici ne întâlnim cu genealogia acestor Leviţi începând de la părinţii lui Moise şi Aaron, şi de asemenea vedem slujbele care le-au fost încredinţate la templu. Urmaşii lui Aaron puteau fi mare preoţi sau preoţi, şi erau însărcinaţi „cu toată slujba locaşului Casei lui Dumnezeu. Aaron şi fiii săi aduceau jertfe pe altarul arderilor de tot şi tămâie pe altarul de tămâie, împlineau toate slujbele în Locul prea sfânt şi făceau ispăşire pentru Israel, potrivit cu tot ce poruncise Moise, robul lui Dumnezeu” (1 Cron. 6:48-49).           

Leviţii pregăteau animalele pentru jertfă, iar unii erau uşieri sau cântăreţi la Templu. Şi totuşi ce este aşa de important în acest pasaj şi ce a vrut Duhul Sfânt să ne spună prin păstrarea lui? La prima vedere este o repetiţie de nume, iar expresia „cu locurile lor de păşunat” se repetă de 42 de ori. Când vorbim de păşune în înţeles duhovnicesc ne gândim la Cuvântul lui Dumnezeu. Din Psalmul 23 ştim că Domnul este Păstorul nostru, iar din Psalmul 100 ştim că noi suntem turma păşunei Lui. Păşunea este un loc cu iarbă verde din abundenţă, ceea ce înseamnă că pământul este unul bun şi cu izvoare de apă în apropiere. Păşunea noastră este Cuvântul infailibil şi veşnic al lui Dumnezeu cu care ne hrănim pentru susţinerea vieţii noastre spirituale în această vale a plângerii şi a umbrei morţii.           

Leviţii au fost împrăştiaţi şi au primit moştenirea lor între cele 12 seminţii ale lui Israel, iar faptul că menţionează satele cu locurile de păşunat din împrejurimea lor, ne spune că ei aveau turmele lor, şi deci aveau asigurată păşunea pentru existenţa lor. În v. 54 citim: „Iată locuinţele lor, după satele lor, în hotarele care le-au fost însemnate”. Leviţii erau limitaţi în hotarele lor, dar mai erau limitaţi şi în ce priveşte îmbrăcămintea pe care o purtau în timpul slujbei şi în ce priveşte mâncarea pe care puteau şi trebuiau să o mănânce din jertfele mistuite de foc, şi pe care oamenii de rând nu aveau voie să o mănânce din jertfele aduse.           

Fiecare copil al lui Dumnezeu îşi are locul lui în hotarele lui. Provizia lui Dumnezeu ne este asigurată în Cuvântul, şi viaţa lui se desfăşoară între hotarele Cuvântului. Îngrădirea sau limitarea pe care o avem este în limitele Cuvântului: „Să nu treceţi peste ce este scris”.            

Cuvântul Domnului este valabil pentru orice situaţie în care ne găsim, atât în zile bune cât şi în zile grele. Numărul 40 este numărul tribulaţiei, a încercării, a testării. Faptul că păşunea este menţionată de 42 de ori înseamnă că „Paharul nostru este plin de dă peste el” (Ps. 23), şi chiar şi în zile grele, când suntem trecuţi prin valea umbrei morţii .           

Observăm că Beţerul (v. 78) era în pustie şi tot avea locuri de păşunat. Dumnezeu poate schimba locul uscat cu izvoare de apă. În Isaia 35:6 este acest adevăr rostit sub forma de profeţie: „… vor ţâşni ape în pustie, şi în pustietate pâraie”. Aceasta nu este o imposibilitate pentru Dumnezeu care poate schimba cursul apelor, aşa cum schimbă şi inima împăraţilor. Diferenţa nu este în Dumnezeu, ci se află în om care nu se lasă păşunat în hotarele îngrădite de Cuvânt.           

Alegerea Leviţilor era prin harul lui Dumnezeu, aşa cum şi noi avem parte de chemarea la mântuire iar unii şi la slujire, tot prin harul lui Dumnezeu. Lui îi datorăm faptul că suntem în această de har pentru care îi suntem recunoscători toată ETERNITATEA.