BINECUVÂNTAREA ESTE CONDIŢIONATĂ

Deutr. 26:12-15

Revin din nou împreună cu Cuvântul lui Dumnezeu la subiectul zeciuielii. Domnul continuă prin Duhul Sfânt să ne înveţe şi alte lucruri cu privire la zeciuială. Este o mare necesitate să ştim să ne prezentăm înaintea Domnului potrivit rânduielii divine. „După ce vei isprăvi de luat zeciuiala din rodurile tale, în anul al treilea, s-o dai Levitului, străinului, orfanului şi văduvei şi ei să mănânce şi să se sature în cetăţile tale” (v.12).

Domnul Dumnezeu vrea ca cei mai năpăstuiţi de soartă să fie şi ei sătui. Poate printre ei sunt şi unii dintre noi. Trebuie să credem Cuvântul aşa cum este scris. Domnul poartă de grijă la toată creatura Sa, şi aceasta o face cu ajutorul oamenilor. Câţi din fraţii şi surorile noastre de la ţară dau zeciuială din grâu, porumb, din ouă, din lapte, din găini şi din tot ce au pe lângă casă? Este darul lui Dumnezeu tot ce au, dar câţi îi dau lui Dumnezeu partea Lui? De ce nu se face salariul păstorilor de la ţară? Pentru ce bisericile s-au învăţat să primească zeciuiala fraţilor din America sau Europa, dar nu au învăţat lecţia de a da?

Să fim cu luare aminte la ce spune Cuvântul în continuare: „Să spui înaintea Domnului Dumnezeului tău: „Am scos ce este sfinţit, am dat, n-am călcat, nici n-am uitat nici una din poruncile Tale (v.13). Câţi dintre noi putem veni în momentul acesta înaintea Domnului şi să spunem aşa: „Doamne, am scos, am dat, n-am călcat şi n-am uitat”? Atunci cum de avem îndrăzneala să spunem ceea ce scrie mai departe în v. 15: „Priveşte … şi binecuvintează pe poporul Tău Israel şi ţara pe care ne-ai dat-o”!?

Prea adesea ne luăm libertatea de a cere binecuvântarea Domnului şi de a o dori ca ea să rămână în familiile noastre şi în ţara noastră fără a păzi Cuvântul Său mai întâi. Noi vrem să-l transformăm pe Dumnezeu într-un robot şi să-L manipulăm aşa cum vrem noi. Dar Dumnezeu nu ne va permite aceasta niciodată. Binecuvântarea deplină vine numai în urma ascultării de Cuvântul Domnului.

Neîmplinirea Cuvântului cu privire la străin, văduvă, orfan şi Levit este urmată de un blestem: „Blestemat este cel ce se atinge de dreptul străinului, orfanului şi văduvei” (Deutr. 27:19). Aceasta o spune Dumnezeu. Dar atunci când împlinim Cuvântul, Domnul promite că ne va deschide „comoara Lui cea bună, cerul” ca să trimită ţării ploaie la vreme, şi să binecuvinteze lucrul mâinilor noastre. Ce ne-am putea dori mai mult decât binecuvântarea cerului?

CA SĂ ÎNVEŢI SĂ TE TEMI DE MINE

Deutr. 14:22-29
Conţinutul acestui paragraf ne cere să învăţăm să ne temem de Domnul, şi aceasta nu doar pentru o perioadă limitată de timp, ci „întotdeauna”. Noi nu ne naştem cu teama de Dumnezeu, ci trebuie să învăţăm să ne temem! Ciudat lucru! Ne temem de şoareci, de broaşte, de râme, de păianjeni, de apă, de foc, de hoţi şi de oameni, dar nu şi de Dumnezeu.

Găsesc, de asemenea foarte interesant şi contextul în care Dumnezeu ne cere să învăţăm să ne temem de El, atunci când vorbeşte de zeciuială: din sămânţă, din roada ogorului de grâu, must, untdelemn sau din cireadă. „Totul” ce noi avem este prin bunăvoinţa şi îndurarea lui Dumnezeu. El face ca ploaia să cadă la vreme, ca sămânţa să încolţească şi apoi să crească până la rodire. El face ca iarba să crească şi animalele să se înmulţească.

De aceea se cuvine ca să dăm partea pe care Dumnezeu ne-o cere. Atunci când noi vom împlini porunca Domnului, El se va ţine de cuvânt şi ne va binecuvânta în toate lucrările mâinilor noastre. Dacă suntem binecuvântaţi şi ogorul ne rodeşte, turmele cresc, să ştim că Domnul o face pentru că vrea să ne facă părtaşi împreună cu El la binecuvântarea orfanului, văduvei, străinului şi Levitului. Cuvântul sfânt ne spune în v. 28 că Dumnezeu renunţă la zeciuiala care i se cuvenea şi tot al treilea an, aceasta trebuia dusă în piaţa cetăţii şi acolo cei lipsiţi puteau veni şi se înfruptau din ea.

De ce să învăţăm să ne temem de Domnul? Pentru că atunci când nu nu dăm zeciuiala Domnului ne expunem la mânia şi judecata Domnului. El ne va cere socoteală din ceea ce ne-a dat şi de ceea ce am făcut cu ceea ce ne-a dat. Atunci când poporul Israel îşi ducea zeciuiala la Casa Domnului, el trebuia să mănânce din ea, acolo înaintea Domnului (v. 22) şi să se bucure împreună cu familiile lor înaintea Domnului (v. 26). Dar dacă cineva nu îşi ducea zeciuiala nici nu avea ce mânca şi nici de ce se bucura. Vedem dar că hrănirea şi bucuria noastră în Casa Domnului depinde de contribuţia noastră. Darea zeciuielii nu este un lucru mic sau lipsit de importanţă.

Trebuie să învăţăm să ne bucurăm nu numai atunci când primim, ci şi atunci când dăm. Apostolul Pavel enunţă în Faptele apostolilor cea de a zecea fericire: „Căci este mai ferice a da decât a primi”. Dar câţi dintre noi am experimentat această fericire? De ce trebuie să dăm? Domnul pune pe listă pe Leviţi pe primul loc. Ei nu aveau parte, nici moştenire ca ceilalţi israeliţi. Ei trebuiau să trăiască din darurile aduse de popor. Domnul nu mânca din această zeciuială, direct, ci El a rezervat partea Lui pentru Levit, străin, văduvă şi orfan. El Însuşi ni se dă de exemplu. El nu ţine nimic pentru Sine.

Dacă vrem să cunoaştem bucuria adevărată, să învăţăm să dăm cu bucurie. Să ne temem de Domnul şi să împlinim Cuvântul Lui!

CE NUME POARTĂ FÂNTÂNA TA?

Capitolul 26 din Genesa ne revelează multe izvoare de binecuvântări, din apa cărora putem să bem apă înviorătoare atunci când ne ducem viaţa în mijlocul Filistenilor. Noi suntem pe acest pământ străini şi călători (Evrei 11:13). Avraam s-a numit pe sine „străin şi venetic” (Gen. 23:4). Dar deşi suntem străini, avem cu noi o mare moştenire lăsată de „părinţii noştri”. În acelaşi capitol citim următoarele: „Avraam a dat lui Isaac toate averile sale” (Gen. 24:5). Fiecare dintre noi ştim în ceea ce ne asemănăm cu părinţii noştri. Avem un cod genetic biologic comun ca şi unul spiritual. 

Ceea ce se întâmplă în acest capitol are loc după moartea lui Avraam. Din pricina unei foamete, alta decât cea de pe vremea tatălui său, Isaac s-a decis să meargă la Abimelec, împăratul Filistenilor, la Gherar. Domnul i s-a arătat lui Isaac într-un vis şi i-a zis: „Nu te pogorî în Egipt! Rămâi în ţara în care îţi voi spune” (26:2). Ţara Filistenilor era la hotarul cu Egiptul, un simbol al lumii. Atunci când ascultăm de Dumnezeu, El va transfera binecuvântările care au fost ale părinţilor noştri binecuvântaţi, asupra noastră şi noi la rândul nostru, asupra copiilor noştri. „Eu voi fi cu tine, şi te voi binecuvânta: căci toate ţinuturile acestea ţi le voi da ţie şi seminţei tale, şi voi ţinea jurământul pe care l-am făcut tatălui tău Avraam”. „Îţi voi înmulţi sămânţa, ca stelele cerului; voi da seminţei tale toate ţinuturile acestea; şi toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, ca răsplată, pentru că Avraam a ascultat de porunca Mea”. Vedem aici patru mari făgăduinţe, patru stâlpi de neclintit ca şi „Dreptatea şi judecata” care sunt temelia scaunului Tău de domnie; iar „bunătatea şi credincioşia sunt înaintea Feţei Tale”, spune psalmistul (Ps. 89:14).  

Isaac a ascultat de Dumnezeu şi pentru că a ascultat, Dumnezeu s-a ţinut de cuvânt. „Şi Isaac a rămas în Gherar” (26:6). Dar ca om a repetat una din greşelile tatălui său: a minţit că Rebeca este sora şi nu nevasta lui. Noi moştenim în firea noastră pământească toată gama de păcate, unul mai oribil ca altul. Cine poate spune că minciuna este un păcat mai mic decât crima sau curvia? De ce a minţit Isaac? De frică. Ce citim în Apoclipsa 21:8? Fricoşii sunt şi ei pe lista celor din întunerecul de afară. Cauza minciunii a mai fost şi frumuseţea Rebecăi. Este totdeauna frumuseţea fizică o binecuvântare sau un blestem? Ea poate fi o binecuvântare pentru partenerul ei sau a lui, dar poate fi un prilej de păcat măcar pentru unul dintre cei din jur. Abimelec spune: „Ce uşor s-ar fi putut ca vreunul din norod să se culce cu nevastă-ta” (v. 10). Nu cred că este la întâmplare lăsat cuvântul acesta pe paginile Sfintei Scripturi şi aici este un semnal de alarmă pentru femeile care cheltuiesc foarte mult pentru înfrumuseţarea fizică. 

Cu Avraam lucrurile au stat la fel şi nu numai odată, ci de două ori. Dar prima dată, Avraam s-a coborât în Egipt. A doua oară s-a oprit la hotarul cu Egiptul, în acelaşi loc ca Isaac, la Gherar. Când cineva se coboară în Egipt, căderea este mai adâncă. Sara a ajuns nevasta lui Faraon (Gen.12:15) şi după ce casa lui Faraon a fost lovită cu mari urgii din pricina aceasta, Faraon l-a izgonit pe Avraam: „Ia-ţi nevasta; ia-o şi pleacă” (Gen. 12:19). Şi Faraon a dat lui Avraam oi şi boi, măgăriţe şi cămile, robi şi roabe. Faraon l-a scos pe Avraam din Egipt, dar printre acele roabe a fost şi Agar. Restul istoriei ei o ştim. 

A doua oară când a ajuns în Gherar, Dumnezeu nu a îngăduit ca Sara să cadă iarăşi victima jocului de-a fratele şi sora. Abimelec, care o luase de nevastă, a fost oprit de Dumnezeu în vis să nu se atingă de ea. Nu ne este dat să ştim ce sentimente a trăit Sara şi dacă a acceptat cu bucurie propunerea lui Avraam. Şi în cazul lui Avraam, cauza a fost tot frumuseţea soţiei lui, şi trebuie să mai ştim că Sara nu mai era chiar aşa de tânără când s-a întâmplat aceasta. 

Revenind la Isaac, citim că a fost un om harnic şi stând mai mult în Gherar, a făcut semănături şi a strâns rod însutit (26:12). Isaac a mers îmbogăţindu-se, în turme şi cirezi, pentru că binecuvântarea venea direct din mâna lui Dumnezeu. Atâta vreme cât ascultăm de Dumnezeu, El îşi onorează cuvântul. Niciodată Dumnezeu nu a promis binecuvântare unuia care este neascultător. „Avraam a ascultat de porunca Mea şi a păzit poruncile, orânduirile şi legile Mele (Gen. 26:5). Ce i-a poruncit Dumnezeu lui Avraam şi el a făcut? Răsfoind biografia lui Avraam, cuprinsă în 12 capitole din Genesa le putem enumera, după cum urmează: 

„Ieşi din ţara ta” (12:1).

„Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană” (17:1).

„Să păzeşti legământul Meu, tu şi sămânţa ta după tine, din neam în neam” (Gen. 17:9).

„Să nu mai chemi Sarai pe nevastă-ta Sarai: ci numele ei să fie Sara” (17:15).

„Să nu te mâhneşti de cuvintele acestea, din pricina copilului şi din pricina roabei tale” (Gen. 21:12).

„Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune” (22:1).

 

Acestea sunt poruncile pe care Dumnezeu i le-a dat şi el a ascultat în totul. Între orânduiri putem include „actul tăierii împrejur”. Dar care sunt legile, pentru că Legea încă nu fusese dată? Credem că este vorba de legea cugetului sau a conştiinţei pusă în fiecare om încă de la creaţie.  

Primul lucru pe care Isaac l-a făcut când i s-au înmulţit turmele a fost să desfunde fântânile pe care tatăl său le săpase în timpul şederii lui în Gherar. Filistenii, după cum se vede  nu au avut prea multă bunăvoinţă ca să-i lase să se adape din fântânile lor. Nu ni se spune numele acestor fântâni, dar putem presupune că una se numea Ascultare, una Credinţa, alta Neprihăniree şi alta Credincioşie. Şi nu este un lucru neobişnuit ca să fim pismuiţi de Filisteni atunci când ne merge foarte bine. Propăşirea noastră nu poate fi trecută cu vederea. Filistenii ne pismuiesc, pentru că filistenii sunt credincioşii fireşti în mijlocul cărora trăim atât în momente de criză cât şi în vremi de prosperitate. Fiii fireşti (din Ismael), nu cei ai făgăduinţei, ca Isaac, invidiază şi pismuiesc pe creştinii duhovniceşti pentru că nu sunt la fel de binecuvântaţi ca şi ei. Înţelegem acum de ce Filistenii locuiesc la hotarul cu lumea, şi în multe privinţe nu se deosebesc cu nimic de cei din lume. 

Dar robii lui Isaac nu s-au oprit aici şi continuă să sape. Numai cine sapă adânc poate da peste izvoare de apă dulce. Domnul Isus spune în pilda celor doi care şi-au zidit, unul casa pe stâncă iar celălalt pe nisip, că cel „ce aude cuvintele Mele şi le face se aseamănă cu un om care, când a zidit o casă, a săpat adânc înainte, şi şi-a aşezat temelia pe stâncă” (Luca 6:48). Filistenii nu se obosesc, dar vor să intre în posesia apei. Filistenii nu vor înceta să-i urască mai puţin, ci dimpotrivă vor căuta un prilej de ceartă cu cei duhovniceşti ca să-i facă să nu mai asculte de Dumnezeu. „Apa este a noastră”, iar fântâna se numeşte Esec- Ceartă sau „eşec”. Este prima încercare a slujitorilor lui Isaac de a săpa o fântână nouă. Dar nu se lasă bătuţi şi mai continuă să o sape şi pe a doua. Şi cearta se înteţeşte şi o numesc Sitna-Gâlceavă. Ce nume diferite de fântânile tatălui său! Şi totuşi numele acestor fântâni arătau nu spre Isaac, ci spre Filistenii care încercau să-i oprească să sape. Şi într-o oarecare măsură Filistenii aveau dreptate când spuneau că apa era a lor, pentru că Isaac era pe teritoriul lor. 

Creştinii fireşti nu se bucură de izvoarele din care se adapă cei duhovniceşti. Ce îi caracterizează pe cei fireşti?  În Galateni 6:19-21 avem o listă întreagă de vicii, aşa cum pe cei duhovniceşti îi caracterizează cele nouă virtuţi (Galateni 6:22). Cele şaptesprezece vicii se pot împărţi în 7 grupe, ceea ce înseamnă că au un caracter perfect, dacă se poate numi aşa, în stricăciune: 

Curvia, necurăţia, desfrânarea;

Închinarea la idoli;

Vrăjitoria;

Vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele;

Uciderile;

Beţiile;

Îmbuibările, şi chiar mai mult: „Şi alte lucruri asemănătoare cu acestea”.

Am văzut că Filistenii au început cu prima categorie: curvie, necurăţie şi desfrânare. Acum au început cu vrăjbi. Vrajba are la rândul ei şapte capete urâte: certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, pizmele. Isaac însă nu se opreşte aici şi când a treia fântână este gata, Filistenii îi lasă în pace. Isaac o numeşte Rehobot-Lărgime, căci a zis el: „Domnul ne-a făcut loc larg, ca să ne putem întinde în ţară” (26:22). Este foarte curios. O numeşte Lărgime, şi Isaac pleacă din Gherar şi se mută la Beer Şeba, de partea cealaltă a Canaanului, spre Iordan. Aici Isaac a clădit un altar şi a chemat Numele Domnului. Nu putem fi în largul nostru numai atunci când ne sacrificăm plăcerile noastre şi chemăm Numele Domnului, în Duh şi în adevăr. La ce s-a trudit Isaac atâta ca să sape fântâni ca apoi să plece de partea cealaltă a ţării? Pentru că Isaac a ajuns să-şi iubească vrăjmaşii. Atâta timp cât trăia în mijlocul celor fireşti, ei tot mai puteau să aibă pretenţia că apa este a lor. Pe când acum, despărţindu-se de ei, Domnul i-a mai confirmat încă odată că ceea ce a promis părintelui său Avraam, El va împlini.  

Isaac a înfipt în inima pământului o mărturie puternică despre Dumnezeul adevărat. Dar nu locul s-a lărgit, ci inima lui Isaac, şi pentru că i-a iubit, atunci când ei i-au cerut haina, Isaac le-a lăsat şi cămaşa. Când Apostolul Pavel scrie Corintenilor şi-i îndeamnă să facă şi ei la fel faţă de el, adică „să se lărgească”, face de fapt aluzie la dragoste. Însăşi titlul acestui paragraf din 2 Cor. 6:11-13 este „Dragostea apostolului pentru ei”.

În acest timp Filistenii încep să vadă „lămurit”. Dumnezeu le deschide ochii să vadă că „era cu Isaac” (v. 38) şi acum ei încep să se teamă de Isaac. Abimelec, împăratul lor, prietenul său Azuzat, şi căpetenia oştirii lui, vin să facă un legământ cu Isaac, că nu le va face nici un rău, pe când acesta era deja stabilit la Beer Şeba. Cum i-a tratat Isaac pe Filisteni? I-a bruscat, i-a izgonit? Nu, dimpotrivă. A dat un ospăţ, au mâncat şi au băut, s-au legat unul de altul printr-un jurământ, şi i-a lăsat să plece. Căci ce legătură poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Nici una. Trebuie să ne legăm înaintea Domnului că nu vom avea nimic de a face cu faptele firii pământeşti. Numele fântânii săpate la Beer Şeba este Şiba – Jurământ. 

Ca şi copii ai făgăduinţei, intrând în legământ cu Dumnezeu, putem scoate cu bucurie apă din izvoarele mântuirii (Isaia 12:3). 

Dacă după Avraam şi Isaac au rămas nişte frumoşi stâlpi de aducere aminte, la fel vor rămâne şi despre Filisteni. Pe fântânile lui Avraam a rămas scris Ascultare, Credinţă, Neprihănire, Credincioşie. Pe fântânile Filistenilor a rămas scris Ceartă şi Gâlceavă. Pe fântânile lui Isaac scrie Rehobot şi Şiba. Ce scrie pe fântâna ta? Ce fel de apă izvorăşte din inima Ta? În care ceată eşti? Eşti un fiu al lui Avraam sau un Filistean? Apostolul Iacov spune că din aceeaşi vână a izvorului „nu poate ţâşni şi apă dulce şi apă amară” (Iacov 3:11). Nu putem fi şi fireşti şi duhovniceşti în acelaşi timp. Dacă ne lăsăm daţi la moarte şi îngropaţi în moartea Domnului Isus, vom avea parte şi de o înviere asemănătoare cu a Lui. Când vom învăţa să ne socotim morţi pentru păcat vom experimenta ce înseamnă să fim vii pentru neprihănire. Multe lucruri se vor rezolva în viaţa noastră atunci când învăţăm să murim faţă de noi înşine. Inima ni se va lărgi şi vom avea o dragoste de fraţi şi de duşmani neprefăcută. Vom avea pace ca o mare în mijlocul celor mai cumplite furtuni. Vom socoti orice pierdere un câştig pentru că felul în care îl vom cunoaşte pe Dumnezeu în mijlocul necazurilor ne va umple inima de o bucurie negrăită şi strălucită (1 Petru 1:8).

Domnul Isus a fost făcut de Dumnezeu pentru noi „înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare”. Ce largheţe mai mare ne putem dori? Slăvit să fie Numele Lui în veci!

PROMISIUNILE LUI DUMNEZEU – O PRIMĂ BOGATĂ

Să ne uităm mai îndeaproape la promisiunile pe care Dumnezeu le face în acelaşi text, Exod 29:38-46. Acestea sunt aşa de mari şi de minunate şi ne demonstrează încă o dată cât de mult Dumnezeu doreşte compania omului. Prezenţa Domnului peste cortul întâlnirii sfinţea locul şi altarul, şi în acelaşi timp sfinţea pe Aaron şi pe fiii lui. Noi suntem puşi deoparte şi sfinţiţi atunci când Domnul Isus vine în viaţa noastră.  

Apostolul Pavel se referea la mântuirea adusă prin Domnul Isus şi la cunoştinţa slavei lui Dumnezeu de pe faţa lui Isus Hristos ca şi la o „comoară pe care o purtăm în nişte vase de lut” (2 Corint. 4:6-7), vas numit în altă parte şi „cort” (2 Cor. 5:1). A fost atunci posibilă întâlnirea cu Dumnezeu şi este posibilă şi azi. Dar fără de sfinţire nu putem vedea faţa lui Dumnezeu (Evrei 12:14). De aceea este important să ştim cum putem să ne sfinţim.  Prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului Israel prin cortul întâlnirii aducea aminte poporului de cel puţin trei lucruri:

1. Că Domnul era Dumnezeul lor, un Dumnezeu sfânt, unic, ca nimeni altul, şi care vrea să fie Dumnezeul lor, adică îi adoptase ca fii;                        

2. Acest Dumnezeu extraordinar voia ca să locuiască în mijlocul lor, să fie aproape de ei, nu la distanţă şi locul acela urma să fie sfinţit de slava Sa;      

3. Şi să le amintească că ei trebuiau să fie sfinţi.

Atunci când Dumnezeu a scos poporul Israel din Egipt sau când scoate un suflet din păcat, El o face cu un scop bine definit. Dacă punem împreună Exod 29:46 şi Levitic 11:45 vedem care este motivaţia lui Dumnezeu atunci când a plănuit, înainte de întemeierea lumii, mântuirea unor păcătoşi ca noi: „Ei vor cunoaşte că Eu sunt Domnul Dumnezeul lor, care i-am scos din ţara Egiptului, ca să locuiesc în mijlocul lor. Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor”. „Căci Eu sunt Domnul, care v-am scos din ţara Egiptului, ca să fiu Dumnezeul vostru, şi să fiţi sfinţi; căci Eu sunt sfânt”. Toate promisiunile lui Dumnezeu ţintesc un rezultat binecuvântat. Dumnezeu voia ca Israel să-L cunoască ca pe un Dumnezeu personal şi pentru aceasta ei trebuiau să se sfinţească şi să fie ca Dumnezeul lor, sfinţi. Dumnezeu nu are cerinţe absurde. Nu cere ceva ce nu este şi nu face El Însuşi. Am găsit în cartea Levitic de 6 ori în două capitole promisiunea lui Dumnezeu: „Eu sunt sfânt, Domnul care vă sfinţesc”, sau „Eu sunt Domnul care îi sfinţesc” (Lev. 21:8, 15, 23; 22:9, 16 şi 32). Este interesant de citit şi contextul în care este spusă această promisiune şi aceasta implica păzirea poruncilor Lui şi evitarea multor altor lucruri.    

Domnul rămâne cu cel mântuit şi în cel mântuit prin Duhul Său. Duhul Sfânt i-l revelează celui mântuit pe Dumnezeu, căci aceasta este misiunea Lui pe pământ în dispensaţia Duhului (Ioan 16:14), şi cel mântuit este transformat dintr-un păcătos într-un sfânt. El aparţine acum casei lui Dumnezeu şi preoţiei sfinte, ca să aducă jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos (1 Petru 2:5).       

Ce mari şi grandioase sunt planurile lui Dumnezeu cu privire la noi! Putea-vom noi vreodată înţelege oare gândul şi inima lui Dumnezeu?                          

„Trăiesc prin credinţă în jertfa ce poate spăla de păcat.                                                                                                                                        Eu nu mai sunt cel de-altădată, căci sunt păcătos dar iertat.   

I-am dat lui Isus toată viaţa, făcut-am cu El legământ.                                                                                                                                          Şi vreau ca să spun tuturora, ce bine-i cu Domnul când sunt”!                                                                                                                         („Trăiesc prin credinţă” – de N. Moldoveanu)

LA ÎNCEPUT

Suntem la început de ani şi prin păstorul nostru am fost provocaţi ca biserică să începem să citim Biblia împreună. Aşa că iată-ne începând să citim cu toţii în fiecare zi câte două capitole din Genesa şi un capitol din Evanghelia după Matei. Ambele vorbesc despre un început.           

„La început Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Gen. 1:1).. Acest prim început, nu este în fapt decât o scurtă relatare despre cum a început viaţa pe planeta pe care şi noi trăim. Pe de altă parte, apostolul Ioan ne vorbeşte de un alt început mult mai îndepărtat, şi pe care nu îl putem defini în timp, doar putem spune că a avut loc în veşniciile trecute şi care este începutul începuturilor: „La început era Cuvântul; şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu” (1:1). Cartea Proverbelor ne vorbeşte şi ea despre un început sau despre una dintre cele dintâi lucrări ale lui Dumnezeu, create chiar şi mai înainte de crearea pământului: „Domnul m-a făcut cea dintâi dintre lucrările Lui, înaintea celor mai vechilucrări ale Lui. Eu am fost aşezată din veşnicii, înainte de orice început, înainte de a fi pământul” (8:22-23). Acestea sunt cuvintele înţelepciunii, şi în continuare aflăm cum s-a manifestat ea în creaţie.  Din primele două capitole ale cărţii Genesa vedem cum „Dumnezeu a întemeiat pământul” şi „a întărit cerurile” (Prov.3:19).  

Tot ce Dumnezeu a creat, la cuvântul Său, a fost creat cu un scop. A scos pământul din ape, ca pe ele să semene apoi verdeaţă, iarbă cu sămânţă şi pomi roditori. Cât de odihnitoare este culoarea verde pentru ochiul uman. De fiecare dată când stau pe bancă în grădina casei mele sau am ocazia să călătoresc, nu pot să nu admir creaţia atât de măiastră şi felurită. Numai în gradina mea trebuie să fie cel puţin 10 nuanţe de verde şi tot la fel de multe forme de frunze şi pomi. Pământul a fost creat ca să asigure magazia de nutriente pentru pomi şi verdeaţă, şi apoi, fiecare din acestea are o altă întrebuinţare, atât pentru animale cât şi pentru oameni. 

Apoi Dumnezeu a întărit cerurile şi pe firmamentul lor a pus soarele, luna şi stelele ca să lumineze pământul, pentru că ştia că animalele şi omul lăsate pentru a fi create în ziua a şasea, aveau nevoie de lumina lor. Dumnezeu a făcut pe om, ultima din lucrările Lui de creaţie, nu pentru că nu l-ar fi putut face în prima zi, ci pentru că a vrut să-l aşeze în cel mai perfect decor. Dumnezeu însuşi a spus după orice lucrare că „era bună” iar la urmă când S-a uitat la tot ce făcuse, a exclamat că „erau foarte bune” (Gen. 1:31). Dacă un lucru este bun pentru Dumnezeu atunci este bun şi pentru noi. Apostolul Iacov spune: „orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit” se pogoară de la Tatăl luminilor, în care nu este schimbare, nici umbră de mutare (1:17). Dumnezeu nu se schimbă ca noi oamenii, şi putem vedea chiar şi în jurul nostru că multe lucruri au rămas aşa de la început. Numai lucrurile care se clatină se schimbă, dar Dumnezeu niciodată. El a făcut lumina şi El este lumina şi în El nu este întunerec. 

Vedem apoi că este un timp anume pentru orice lucrare. Dumnezeu a lucrat şase zile iar în a şaptea zi S-a odihnit de „toată lucrarea pe care o făcuse” (2:2). Omului, de asemenea, i s-au dat şase zile ca să lucreze şi o zi ca să se odihnească.  Dumnezeu şi-a făcut timp să se uite la sfârşitul fiecărei zile peste lucrurile pe care le făcuse şi să le admire, să se oglindească în ele şi chiar să spună că erau „bune” sau „foarte bune”. Şi omul trebuie să-şi facă timp ca să se uite la lucrările lui Dumnezeu din natura în care se mişcă şi să admire lucrările lui Dumnezeu făcute în el, în inima lui şi cu viaţa lui. De asemenea mai are şi datoria de a se uita în viaţa lui la ce fel de lucrări sau lucruri a făcut la sfârşitul fiecărei zile şi să se bucure de ele sau să se ruşineze înaintea lui Dumnezeu şi să-şi ceară iertare. 

Dumnezeu a pus pe om într-o grădină pe care o sădise în Eden, special pentru el. Aceasta a fost cea mai frumoasă grădină. Nu cred că era în ea nici o frunză uscată, nici un vreasc şi nici o creangă ruptă. Cuvântul ne spune: Dumnezeu a făcut să răsară „pomi plăcuţi la vedere şi buni la mâncare” (2:9). Dumnezeu l-a aşezat pe om în aceatsă grădină cu scopul „de a o lucra şi de a o păzi” (Gen. 2:15). Fiecăruia dintre noi nici s-a încredinţat o grădină, sau un câmp de lucru şi datoria de a păzi ogorul dat spre folosinţă. Înţelegem că era nevoie ca s-o lucreze, dar de ce trebuia s-o păzească? Trebuia să păzească grădina sau să se păzească pe sine? Dumnezeu ştia cât de vulnerabil este omul creat cu o voinţă liberă. Dacă păzea grădina aşa cum i s-a spus poate că nu ar fi lăsat ca şarpele să intre în ea. 

Femeia a fost ultima creaţie a lui Dumnezeu, dar a fost prima care a făcut compromisul cu păcatul. Ea a fost prima care nu şi-a păzit „inima mai mult de cât orice” (Prov. 4:23). Femeia este prima fiinţă care a cochetat cu diavolul, prima care s-a lăsat păcălită de el, „care n-a avut grijă de via frumuseţii ei” (C.C. 1:6), şi păcatul a înnegrit-o. De aceea prin ea, toate femeile experimentează durerile naşterii. Sunt încredinţată că Dumnezeu a avut în planul Său înainte de întemeierea lumii, gândul de a pune pe femeie sub autoritatea bărbatului, aşa cum înţelegem şi din 1 Corin. 11:3, tocmai cu scopul ca aceasta să ia decizii cu aprobarea soţului. Nu citim că Eva s-ar fi sfătuit cu soţul atunci când a întins mâna spre fructul oprit, deşi citim că Adam era lângă ea, şi că l-ar fi întrebat pe Adam să ia sau să nu ia din rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului. 

Citind în paralel începutul V.T. şi al N.T., vedem că Dumnezeu a alocat un timp în istorie când va fi iarăşi un început, un început al mântuirii şi răscumpărării omului căzut în neascultare. În vederea aceasta, Dumnezeu îşi anunţă sosirea în lume de-alungul multor veacuri prin prooroci, şi când s-a apropiat timpul, şi prin îngeri.  Dumnezeu găseşte o femeie prin care Domnul Isus – Dumnezeu Fiul, să primească un trup şi câtă bucurie a fost în cer că Domnul Isus vine în lume ca să repare o neascultare a omului cu ascultarea Sa, şi să împace pe om cu Dumnezeu, prin trupul Său jertfit. Dumnezeu a găsit o Marie care să reprezinte toate femeile şi care să accepte cu bucurie să poarte pe Emanuel în pântecele ei şi să-şi lase sufletul străpuns de o sabie, ca să se „poată descoperi gândurile multora” (Luca 2:35).

 Dumnezeu a hotărât să nu mai stea în întunerec ci să se reveleze oamenilor, să-şi reveleze natura şi caracterul Său, şi pentru o vreme, prin Domnul Isus, să se identifice cu noi. Aşa cum spune şi Ioan: „Lumina luminează în întunerec şi întunerecul n-a biruit-o”. Lumina aceasta este adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume” (Ioan 1:5, 9). Aceasta este într-adevăr o mare revelaţie, o lumină deosebită, în care putem vedea şi cunoaşte inima şi intenţiile lui Dumnezeu cu privire la rasa umană.   Î

ntruparea Domnului Isus a fost şi va rămâne un eveniment unic şi crucial în desfăşurarea istoriei, pentru că fără ea noi nu am fi avut niciodată şi în alt fel parte de o mântuire veşnică. Crăciunul este primul pas în procesul mântuirii omului de sub osânda păcatului şi în reconcilierea cu Dumnezeu, căruia i-am devenit vrăjmaşi prin neascultare. Prin Întruparea Domnului Isus se creează o punte între cer şi pământ. Prin neascultarea primului Adam, pământul s-a scufundat în întunerec beznă, iar prin ascultarea celui de al doilea Adam, Isus Hristos, lumina a răsărit din nou pe pământ. Prin venirea Domnului Isus s-au tras perdelele cerului şi prin El am putut vedea lumina în care trebuie şi putem ajunge.  

Dacă înţelegem ce a însemnat pentru Sfânta Treime primul Crăciun, atunci înţelegem de ce s-a ajuns şi la un Paşte dureros şi la o Înviere glorioasă. Paştele, Învierea şi Înălţarea la cer a Domnului Isus nu ar fi putut fi o realitate dacă nu ar fi venit pe pământ sub forma unui om. Binecuvântat să fie acel moment din sfatul ceresc în care Domnul Isus a făcut de cunoscut ce era scris în sulul cărţii cu privire la El. „Atunci am zis: iată-Mă că vin! – în sulul cărţii este scris despre mine – vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele” (Ps. 40:7). Dacă în sulul cărţii a fost scris ce trebuia să facă Domnul Isus ca să împlinească voia Tatălui, înseamnă că în sulul cărţii este scris şi despre ceea ce fiecare om ar trebui să împlinească. Omul a fost creat cu un scop măreţ şi bine definit, descoperit prin revelaţie apostolului Pavel: „Am fost făcuţi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia, care face toate lucrurile după sfatul voiei Sale, ca să slujim de laudă slavei Sale, noi care mai dinainte am nădăjduit în Hristos” (Efes. 1:11-12).

Dumnezeu ne-a creat să trăim veşnic ca şi El, şi deşi am falimentat aşa de ruşinos, totuşi Dumnzeu nu şi-a abandonat planurile şi deşi între noi şi El stă întinsă o cruce, El ne vrea moştenitori în slavă împreună cu El. Dacă a fost un început pentru orice lucru şi dacă luăm acest început de an ca şi un punct de reper în viaţă, în loc să ne facem noi o listă de dorinţe, mai bine să căutăm cu tot dinadinsul să aflăm ce este scris în sulul cărţii cu privire la noi. Deviza noastră fie: „Vin să fac voia Ta, Dumnezeule”!

Urări de Crăciun

Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, căci ni S-a născut un Mântuitor! Pentru harul cunoaşterii tainei lui Dumnezeu, DOMNUL ISUS HRISTOS, se merită să ne proşternem în faţa Aceluia ce luminează cu slava Sa cerul şi pământul. Mărit să fie Dumnezeu Tatăl prin Domnul  ISUS HRISTOS!

Sărbători hăruite tuturor!

Dumnezeu este DRAGOSTE! Această DRAGOSTE să vă fie cadoul cel mai preţios de acest CRĂCIUN şi pentru tot restul vieţii! Sărbători fericite şi binecuvântate!

Minunea Celui MINUNAT

E Domnul ISUS întrupat

El, din cer S-a coborât

Şi ca noi, OM, S-a făcut,

 

Mântuire ne-a adus

Şi pe vrăjmaş l-a răpus!

Sărbători binecuvântate

De iubire-nflăcărate!

 

 Dumnezeu Tatăl ne-a arătat ce înseamnă DRAGOSTEA atunci când

din sânul veşniciei, DOMNUL ISUS şi-a croit drum spre lumea noastră!

“Doamne Tată, învaţă-ne să-L iubim pe DOMNUL ISUS ca Tine”! să ne

fie ruga în Anul care vine. Sărbători binecuvântate cu prezenţa Domnului Isus!

 

Dragostea de care a fost animat Domnul Isus atunci când a spus: “Iată-MĂ, trimite-MĂ”,

să vă motiveze la o predare mai deplină şi la o slujire tot mai dedicată pentru Cel ce merită totul de la noi.

Sărbători însoţite de pacea şi bucuria Sa!

 

Dăruindu-vă în măsura în care DOMNUL ISUS v-a fost dăruit de Tatăl ceresc,

faceţi ca slava Lui să crească şi Numele Lui să se proslăvească pe pământ ca şi în cer.

Să vă fie Sărbătoarea binecuvântată de Cel Prea Înalt!

 

 

Inima să vă fie o iesle primitoare şi un altar pe care să ardă în continuu DRAGOSTEA

cea mai pură pentru Cel ce S-a întrupat ca să fie Mântuitorul tuturor!

Sărbători hăruite şi luminate de slava prezenţei Sale!

EXISTĂ MOŞ CRĂCIUN? – POVESTE!

Ce simplă şi vrednică de crezare este Evanghelia şi totuşi cu câtă uşurinţă oamenii acceptă să creadă mai degrabă o minciună. Dar nu numai atât. În loc să înveţe pe copiii lor adevărul curat şi care îi poate face liberi de păcat şi fericiţi, părinţi şi bunicii îi învaţă o minciună. Cel ce le aduce maşinuţa, sau bicicleta, păpuşa sau orice altă dorită jucărie este Moş Crăciun. Dar oare aşa să fie?                     

Este evident că nu poate exista o comparaţie reală între Domnul Isus şi Moş Crăciun. Care este motivaţia acestui argument? Să ne uităm la lucrurile în care, spun unii, Moş Crăciun s-ar asemăna cu Domnul Isus. Moş Crăciun trăieşte la Polul Nord, Domnul Isus este peste tot. Moşul se plimbă cu sania. Isus călătoreşte cu vântul şi merge pe ape. Moşul vine o dată pe an. Isus este un ajutor mereu prezent. Moţul îţi umple ciorapii cu cadouri. Isus are grijă de toate nevoile tale. Moşul coboară pe hornul casei tale fără invitaţie. Isus se opreşte la uşa ta şi bate, apoi intră în inima ta când îl inviţi. Ca să-l vezi pe Moş Crăciun, trebuie să stai la coadă. Isus este lângă tine, doar să-i spui numele. Moşul te lasă să te aşezi pe genunchii lui. Isus te lasă să te odihneşti în braţele Sale. Moşul nu-ţi cunoaşte numele, nu-ţi poate spune decât: “Bună, cum te cheamă?” Isus îţi ştie numele încă dinainte de a te naşte. Nu-ţi ştie numai numele, îţi ştie şi trecutul şi viitorul.

Moşul are o burtă plină cu perne. Isus are o inimă plină de dragoste. Tot ce poate oferi Moşul este “Ho, ho, ho!” Isus dăruieşte sănătate, ajutor, speranţă, bucurie. Moşul spune: ”Nu plânge”. Isus spune: “Lăsaţi-vă necazurile în grija mea că eu voi avea grijă de voi”. Micile ajutoare ale Moşului fac jucării. Isus face o viaţă nouă, repară inimi rănite şi cămine destrămate. Moşul poate să te facă să zâmbeşti. Isus îţi dă bucuria care te întăreşte. Moşul îţi lasă darurile sub pom. Isus a fost darul nostru din iesle şi care vrea să domnească pe tronul inimii tale.           

Trebuie să ne aducem aminte cine anume dă sens sărbătorii de Crăciun. Trebuie să-L sărbătorim din nou pe Isus de Crăciun. Isus este adevărata şi singura raţiune de a fi a acestui timp.           

Zicala: “Crăciunul este timpul darurilor şi al petrecerilor” nu se referă la cadourile de la Moş Crăciun, ci la darul pe care ni l-a făcut Isus venind să ne salveze şi să ne arate pe ce drum să mergem… Un gest adevărat de dragoste contează mai mult decât o mie de cadouri…           

Isus te iubeşte şi pe tine. Şi de dragul tău a părăsit gloria cerului, făcându-ţi şi ţie un loc unde să poţi petrece veşnicia. Poate calea într-acolo, nu este una lată şi nici uşoară. S-ar putea să fie cu spini şi batjocuri, cu umilinţe şi căderi, dar totuşi este mai bună decât cea pe care eşti acum şi care “duce la pierzare înaintea ta”. Azi încă mai poţi schimba ceva în viaţa ta. Fă-o cât mai degrab (Anonim).

COMOARA LUI DUMNEZEU PECETLUITĂ

„Oare nu este ascuns lucrul acesta la Mine, pecetluit în comorile Mele? (Deutr. 32:34).            

Versetul de mai sus este doar o strofă din cântarea cu 43 de strofe, scrisă de Moise la porunca lui Dumnezeu. El scrie doar cu puţin timp înainte de a muri, după ce, în capitolul 31:3, Moise predase ştafeta de conducător lui Iosua, slujitorul lui de până atunci.           

Dumnezeu i-a inspirat textul acestei cântări lui Moise cu specificaţia clară: „Acum scrieţi-vă cântarea aceasta. Învaţă pe copiii lui Israel s-o cânte, pune-le-o în gură, şi cântarea aceasta, să-Mi fie martoră împotriva copiilor lui Israel”. Ce puternică mărturie a ales Dumnezeu împotriva poporului pe care-l iubea. Mă gândesc, de asemenea, la câte cântări, din cele ce le-am cântat dealungul anilor, se vor întoarce ca martore împotriva noastră. Câte promisiuni şi câte declaraţii de dragoste i-am făcut Domnului şi totuşi cât de puţin am reuşit să ne ţinem de cuvânt.           

Nu am intenţia să zăbovesc prea mult asupra acestei cântări şi s-o analizăm în profunzime, ci vreau să mă opresc doar la versetul care este şi motto-ul acestei meditaţii. Este o temă ciudată să medităm la comorile pe care le are Dumnezeu păstrate în cer, sub pecetea Sa, dar încercăm să o definim în lumina Cuvântul care ne este revelat în Sfânta Scriptură. Poate am crezut că Dumnezeu păstrează în cer numai comori bune, de har, de milă de îndurare. Dar când citim cartea Apocalipsa putem vedea că toate acele plăgi şi nenorociri care vor veni peste lume sunt aduse de îngerii slujitori ai lui Dumnezeu din cer pe pământ.            

Ca să înţelegem care este „lucrul acesta” ascuns şi pecetluit în comorile lui Dumnezeu trebuie măcar în mare să avem cunoştinţă de tema acestei cântări. Mă voi rezuma însă la o expunere foarte pe scurt, şi mă folosesc de împărţirea în cinci paragrafe, făcută de Mathew Henry.           

1. Prefaţa sau introducerea cântării (vv.1-2). Cerul şi pământul sunt luate ca şi locurile de mărturie în care sunt înregistrate toate răzvrătirile poporului Său. Proorocul Ieremia scrie: „Păcatul lui Iuda este scris cu un priboi de fier, cu un vârf de diamant; este scris pe tabla inimii lor şi pe coarnele altarelor lor” (17:1), iar în acelaşi capitol la v. 13 completează: „Toţi cei ce te părăsesc, vor fi acoperiţi de ruşine, Cei ce se abat de la Mine vor fi scrişi pe pământ, căci părăsesc pe Domnul, izvorul de apă vie”. Dumnezeu ar fi vrut ca legile şi poruncile Lui să fie bine primite şi împlinite, aşa cum ploaia este binevenită şi benefică pe un pământ uscat sau roua este pentru verdeaţă şi iarbă. (v. 2). Ploaia şi roua înseamnă viaţă, şi la fel Cuvântul lui Dumnezeu este viaţă pentru cel ce îl primeşte.           

2. Cântarea scoate în evidenţă şi preamăreşte caracterul lui Dumnezeu în contrast cu caracterul imperfect al poporului Israel (vv. 3-6). În acest verset Dumnezeu este numit Stânca (v. 4), „Tatăl tău” (v. 6) şi Ziditorul (v. 15). Mai sunt încă alte cinci referinţe în aceeaşi cântare în care Dumnezeu este numit Stânca. În primul caz Domnul este sau trebuia să fie Stânca încrederii lor, ştiind că Dumnezeu este credincios, căile Lui sunt drepte şi lucrările Lui desăvârşite. Ca şi Tată, El îi născuse, atunci când l-a chemat pe Avraam şi i-a promis o ţară, o sămânţă şi o binecuvântare (Gen. 12). El le dăduse Legea pe care trebuiau să-şi întemeieze crezul lor şi după care să-şi călăuzească viaţa lor. În v. 15, Domnul este Stânca mântuirii lor, în v. 18 este Stânca care i-a născut, Creatotorul lor. În v. 30 Domnul este Stânca care i-a vândut, i-a dat pe mâna vrăjmaşilor lor, pentrucă avea dreptul de proprietate asupra lor. În v. 31, Stânca lui Israel se compară cu stânca vrăjmaşilor, dar nu poate fi nici un termen de comparaţie între ei şi Dumnezeu. În v. 37, Domnul este o Stâncă de adăpost. Observaţi că de fiecare dată Stânca este scrisă cu „S”, pentru că Stânca „care venea după ei”, era una duhovnicească, aşa cum spune apostolul Pavel, şi această „stâncă era Hristos” (1 Cor. 10:4).            

Domnul este drept şi curat, în contrast cu poporul, care pe tot parcursul cântării este descris: netrebnic, neam îndărătnic şi stricat (v. 6): popor nechibzuit şi fără înţelepciune (v. 6); idolatru (v.16-17), neloiali (v. 20) şi, fără bun simţ şi pricepere(v. 28).           

3. Recapitularea lucrărilor pe care Dumnezeu le-a făcut în mijlocul poporului în contrast cu reacţia şi comportarea poporului Israel (vv. 7-18). Pe de o parte iată ce a făcut Domnul:

Ø        Domnul a dat o moştenire neamurilor şi a pus hotare popoarelor  (v. 8),                                                                                                          Ø        Poporul Israel a fost pus deoparte pentru Dumnezeu, ca şi partea lui de moştenire (v. 9),                                                                                  Ø        De la o origine obscură şi de la un început firav l-a luat şi l-a pus pe înălţimile ţării (v.13),                                                                                 Ø        L-a înconjurat şi l-a păzit cu cea mai aleasă grijă, ca pe lumina ochiului Lui (v.10),                                                                                           Ø        L-a călăuzit prin pustie şi l-a purtat ca pe aripi de vultur (v.11),                                                                                                                         Ø        A mâncat din roadele cele mai alese ale pământului şi ale turmelor pe care le aveau (v. 13-14).           

Care a fost răspunsul la astfel de providenţe şi de binnecuvântări divine? Răspunsul poporului a fost sub orice critică. S-a îngrăşat din bunăătăţile Domnului şi a început să azvârle din picioare:

Ø        A părăsit pe Dumnezeu, Ziditorul Lui şi Stânca care i-a născut (v. 15, 18),                                                                                                      Ø        A nesocotit pe Stânca mântuirii lor (v.15),                                                                                                                                                   Ø        A întărâtat pe Dumnezeu la gelozie prin dumnezei străini (v. 16, 21),                                                                                                              Ø        A adus jertfe dracilor (v. 17),                                                                                                                                                                     Ø        A uitat  de Dumnezeul care i-a făcut (v. 18).           

Ce a putut face Dumnezeu mai mult pentru poporul Său şi nu a făcut? Lucrând în felul acesta, poporul a  supărat pe Dumnezeu şi i-au stârnit mânia. Acesta este „lucrul ascuns” păstrat pecetluit în comorile lui Dumnezeu.           

4. O profeţie sau o prezicere a ceea ce se va întâmpla în viitor cu Israel şi o enumerare a judecăţilor distrugătoare pe care Dumnezeu le va aduce asupra lor din pricina păcatelor lor (v. 19-33).

Ø        Îmi voi ascunde Faţa de ei (v.2 0),                                                                                                                                                              Ø        Îi voi întărâta la gelozie printr-un popor care nu este un popor (v. 21),                                                                                                            Ø        Focul mâniei Mele s-a aprins şi va arde până în Locuinţa morţilor (v. 22),                                                                                                       Ø        Voi îngrămădi toate nenorocirile peste ei (v. 23),                                                                                                                                            Ø        Vor fi topiţi de foame, stinşi de friguri şi de boli cumplite (v. 24),                                                                                                                   Ø        Atacaţi de fiare sălbatice şi de şerpi veninoşi (v. 24),                                                                                                                                     Ø        Vor pieri de sabia vrăjmaşilor lor (v. 25),                                                                                                                                                         Ø        Dumnezeu le-ar fi şters şi pomenirea de pe pământ, dacă nu s-ar fi temut de ocara vrăjmaşilor lor (v. 27) şi                                                       Ø        Domnul îi va vinde ş i îi da în cele din urmă pe mâna vrăjmaşului lor (v. 30).           

Poporul ar fi putut să se bucure de mult mai multe lucruri dacă nu ar fi ales să se lepede de Dumnezeul lor:

Ø        Ei ar fi putut să se bucure de prezenţa Domnului în viaţa lor (v. 20),                                                                                                               Ø        Ar fi avut prosperitate materială – rodul pământului (v. 22),                                                                                                                           Ø        Ar fi fost scutiţi de multe nenorociri şi suferinţe (v. 23),                                                                                                                                Ø        Ar fi avut belşug de hrană şi de sănătate ( v. 24),                                                                                                                                           Ø        Ar fi avut parte de ocrotire împotriva fiarelor sălbatice şi a şerpilor veninoşi (v. 24).                                                                                         Ø        Ar fi avut biruinţă în lupta împotriva vrăjmaşilor lor (v. 30).           

Dar ei au dat cu piciorul la aceste binecuvântări şi au ales să facă ce au vrut, făcând în ciudă lui Dumnezeu. Şi iată ce va face Dumnezeu cu aceste comori de mânie strânse în magazia Sa:            

5. Promisiunea că Dumnezeu va judeca şi va nimici pe vrăjmaşii lor, şi va da viaţă şi vindecare unei rămăşiţe din poporul Israel (v.36-43), păstrate din pricina legământului făcut cu părinţii lor. Dumnezeu este pe deplin justificat să facă aşa cu poporul Lui pentru că nelegiuirea lor nu a avut capăt. Răzbunarea aparţine Domnului. El va răsplăti fiecăruia după faptele Sale. Acesta este criteriul universal după care El va adminstra dreptatea Sa şi va răsplăti „celor ce-L urăsc”.           

Dumnezeu păstrează aducerea aminte a fărădelegilor omului. „La mine” ne sugerează că El ştie de ele, pentru că sunt adunate şi păstrate de El. „Comorile Mele”, de asemenea, ne spune că Dumnezeu are comori ciudate şi felurite. Tot în Deuteronom ni se spune despre o comoară a lui Dumnezeu bună, (cerul), care va da ploaie la vreme. Iacov ne spune că „orice dar bun şi desăvârşit se coboară de la Părintele luminilor” (1:17), care dă cu mână largă şi cu îmbelşugare. Proorocul Maleahi vorbeşte de un potop de binecuvântări care va veni peste cel ce îşi aduce zeciuielile la casa Domnului şi îl pune pe Dumnezeu la încercare.           

Dar nu este numai acest pasaj şi nu doar Moise vorbeşte despre comoara de mânie a lui Dumnezeu, „ care se va descoperi din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor”, despre care vorbeşte apostolul Pavel la Romani capitolul 1:18. Lucrul acesta a fost descoperit prin Duhul Sânt proorocilor de-alungul veacurilor. Iov, care se crede că a fost contemporan cu Avraam, spune în unul din discursurile lui: „Călcările mele de lege sunt pecetluite într-un mănunchi”. El a ştiut prin Duhul Sfânt că are un Răscumpărător viu, dar nu a apucat nici una din zilele Lui. Iov nu ştia că El avea să se încarce cu păcatele omenirii şi să le ducă pentru noi la Calvar, singurul loc unde păcatele pot fi anulate din cartea aducerilor aminte. Moise scrie în Psalmul 90:8, atunci când ne îndeamnă să luăm seama cum se cuvine la tăria mâniei Domnului ca să ne temem de El: „Tu pui înaintea Ta fărădelegile noastre şi scoţi la lumina Feţei Tale păcatele noastre cele ascunse”. El vorbeşte aici de ziua cea mare când Dumnezeu va da pe faţă toate păcatele ascunse ale oamenilor şi de care nu s-au pocăit.            

Apostolul Pavel aminteşte lui Timotei că „Păcatele unor oameni sunt cunoscute şi merg înainte la judecată, iar ale altora vin pe urmă” (1 Timotei 5:24). Proorocul Ieremia spune cu privire la Iuda: „Chiar de te-ai spăla cu silitră, chiar dacă ai da cu multă sodă, nelegiuirea ta tot ar rămânea scrisă înaintea mea, zice Domnul Dumnezeu” (2:22). Ieremia a proorocit despre robia babiloniană şi a trăit să vadă lucrul acesta. Nelegiuirea omului rămâne scrisă înaintea Domnului până când omul îşi recunoaşte vina şi se pocăieşte de trecutul lui păcătos şi acceptă harul lui Dumnezeu arătat în Domnul Isus. Dacă omul nu se pocăieşte atâta vreme cât este în viaţă, păcatul este păstrat  aşa cum scrie şi proorocul Osea: „Nelegiuirea lui Efraim este strânsă şi păcatul lui este păstrat” (13:12). Chiar şi pentru Efraim ar fi mai fost nădejde de iertare dacă s-ar fi întors la Dumnezeu cu cuvinte de căinţă, aşa cum găsim în capitolul următor (14:2). Dumnezeu este gata să primească din nou pe cel rătăcit, să-l vindece, să-l binecuvinteze cu propăşire, să-l călăuzească şi să-l ocrotească.             

Prin aceasta se deosebeşte Dumnezeul nostru de alţi dumnezei care nu ştiu nimic. El descoperă cu mult înainte lucruri care au să se întâmple în viitor, pentru că El este Omniştient. Peceţile de pe aceste comori de mânie pot fi rupte printr-o pocăinţă sinceră şi o întoarcere la El din toată inima. Domnul se va bucura să ne primească din nou mai mult chiar decât s-a bucurat să ne facă rău atunci când l-am întristat. Dumnezeu „nu vrea moartea păcătosului” (Ezec. 18:23, 33:11) şi nici nu necăjeşte sau mâhneşte pe cineva cu plăcere” (Plângeri 3:33).           

În concluzie, putem afirma pe baza Cuvântului lui Dumnezeu, că Dumnezeu cunoaşte pe om şi roadele lui (Ps. 90).  El păstrează un record şi un cont în cer unde sunt depuse toate faptele; în atotştiinţa Sa cât şi în conştiinţa păcătosului şi acestea sunt sigilate printre celelalte comori ale Lui: atât pentru siguranţă cât şi pentru a fi ţinute secrete până la momentul când vor fi date pe faţă. Ele nu se pot pierde, nici deschide până în ziua judecăţii (Osea 13:12). Dumnezeu amână pedeapsa păcatului pentru o vreme, până se umple măsura şi ajunge la culme, iar răbdarea lui Dumnezeu ajunge la capăt. Da, va veni o zi a socotelilor când toate comorile de vinovăţie şi de mânie vor fi deschise şi date pe faţă şi păcatul va ajunge pe păcătos.           

 Domnul Dumnezeu este Judecătorul care va pronunţa sentinţa :  

Ø        Va pedepsi pe cei răi – „cei ce Mă urăsc” (v. 41)                                                                                                                                          Ø        Va răzbuna sângele robilor Săi (v. 43)                                                                                                                                                         Ø        Va face ipăşire pentru toată ţara lui Iuda şi pentru poporul Său (v. 43).            

Având cerul şi pământul martori fideli şi credincioşi de partea lui Dumnezeu, unde îşi va putea găsi refugiul un păcătos nepocăit? Dacă singur Dumnezeu dă viaţa şi El o ia, dacă El răneşte şi tămăduieşte şi nimeni nu poate scoate pe cineva din mâna Lui (v. 39), ce nădejde mai rămâne celui păcătos decât să vadă că se cască înaintea lui porţile iadului ca să-l primească în sânul lui?           

„Dacă păcătuim cu voia, după ce am ajuns la cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcat. Ştiu că nu ne place să auzim sau să citim despre mânia, răzbunarea şi judecata lui Dumnezeu, dar fă un efort şi totuşi citeşte până la capăt. Te priveşte şi pe tine ca şi pe mine. Căci rămâne doar „aşteptarea înfricoşată a judecăţii, şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi” (Evrei 10:26-27). „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezului celui viu” (Evrei 10:31) atunci când ţi-ai adunat o comoară de fărădelegi.           

De ce nu vrei să cazi mai bine la picioarele crucii Domnului Isus astăzi ca să îţi plângi păcatul, ca apoi Domnul să-şi deschidă braţele şi să-ţi spună: „Vino, binecuvântatul Tatălui”! Poate că nu ai ştiut „lucrul acesta” până acum. Nu ai ştiut că fără să vrei ţi-ai strâns în cer o comoară care te va condamna la pierzare. Astăzi ştii că trebuie să faci ceva ca să detonezi această bombă care stă gata pentru ziua judecăţii. Azi mai poţi schimba ceva. Întoarce-te cu faţa spre Dumnezeu. Uită-te la cruce şi vezi acolo pe Fiul lui Dumnezeu plătind datoria păcatelor tale.            

Acceptă prin credinţă ceea ce Fiul a făcut ca să fii justificat înaintea lui Dumnezeu Tatăl. Mărturiseşte-L ca Domn al vieţii tale, apoi slujeşte-I şi cântă-I cu credincioşie şi curăţie. 

TREBUINŢELE DOMNULUI

Marcu 11:1-11 

Sunt câţiva ani de când am auzit pentru prima dată că nu numai oamenii au nevoi care trebuiesc împlinite ci şi Domnul Isus. M-a luat prin surprindere această afirmaţie şi chiar am cerut unei surori mai în vârstă să-mi spună care sunt aceste trebuinţe ale Domnului Isus. 

Meditând, de data aceasta, la acest pasaj din Evanghelia după Marcu, Duhul lui Dumnezeu m-a făcut să înţeleg şi mai mult şi m-a convins că Domnul Isus are nevoie de ceea ce noi avem şi astfel ne face şi pe noi părtaşi la slava Sa. 

Este înainte de Florii. Domnul Isus se pregăteşte să împlinească o altă profeţie cu privire la El şi are nevoie de un măgăruş care să-L poarte pe străzile Ierusalimului. De multe ori mai intrase în Ierusalim până atunci, dar acum era o zi specială. Trebuia să împlinească profeţia din Zaharia 9:9 şi avea nevoie de mânzul unei măgăriţe. Domnul Isus are şi El nevoi care pot fi împlinite doar prin noi.  

Domnul Isus trimite pe doi din ucenicii Lui ca să-i aducă măgarul, care era legat undeva în cetate, la o cotitură, la o răscruce de drumuri. Domnul Isus ştie ce avem şi de ce se poate folosi din ceea ce-i al nostru. El i-a trimis la o adresă precisă. Pentru El era un moment de cotitură în misiunea Sa pentru care se întrupase. Drumul Lui spre cruce însemna o abatere de la ceea ce oamenii se aşteptau de la El. El ştia pentru ce venise şi a cui voie trebuia să o împlinească. Dar pentru ziua aceea Domnul avea trebuinţă de un măgăruş. 

Domnul ştie şi aceea că El poate avea de la noi ceea ce El vrea – bunăvoinţa noastră de a pune la dispoziţia Lui ceea ce El ne cere. El cunoştea pe stăpânul măgarului şi a contat pe bunăvoinţa Lui. El a ştiut şi aceea că alţi trecători şi spectatori la ceea ce se întâmpla cu măgăruşul vor pune întrebări: „De ce este dezlegat acest măgar”? dar nu şi stăpânul măgarului. Cât Domnul Isus a trăit pe pământ, ca şi după aceea, a depins în împlinirea unor lucrări de oameni pentru nevoile Lui fizice – mâncare, un loc de dormit, barca ca să poată trece de partea celalaltă a Mării Galilelii, etc.

Pe lângă oameni, Domnul are trebuinţă şi de lucrurile oamenilor. Tot ce noi avem vine de la El. Noi nu suntem stăpâni pe nimic, nici chiar pe suflarea noastră. Dumnezeu ne-a pus să fim administratori ai bunurilor Lui.  

Domnul se foloseşte aparent de lucruri dispreţuite de oameni ca să facă de ruşine lucrurile cele tari. Aşa cum a poruncit ca să i se aducă un măgăruş, putea porunci să i se aducă şi un cal, dar nu a făcut-o. Înţeleptul Solomon enumeră „calul închingat” ca fiind una din fiinţele cu „o ţinută frumoasă şi cu pas măreţ” (Prov. 30:29-30). Măgăruşul însă se potrivea mai bine cu natura smerită a Domnului Isus. El nu a vrut, sărac cum era în lume, să dea impresia de extravaganţă. El nu a vrut nici pentru un moment măcar să se dea drept altul. Nu spusese El cu puţin timp înainte: „Învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima”? Dacă Domnul s-ar folosi numai de lucruri tari şi frumoase, atunci celor urâţi, slabi şi neînsemnaţi nu li s-ar da niciodată şansa să fie folosiţi de Domnul. Puterea lui Dumnezeu lucrează diferit în oameni, şi se face desăvârşită în slăbiciune (2Cor.12:9). 

Ceea ce dăm Domnului sau îi împrumutăm Lui nu se pierde ci slujeşte la proslăvirea Numelui Său. Când măgăruşul a intrat cu Domnul Isus călare, oameni în vârstă şi copii strigau: ”Osana! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Binecuvântată este Împărăţia care vine!” (vv. 9-10). Nu măgăruşul era în centrul atenţiei, ci Domnul Isus. Pe El îl aclamau, chiar dacă o săptămână mai târziu, pe acest Isus, pe care voiau să-L încoroneze ca Împărat, aveau să-L încoroneze cu spini şi să-l pună pe o cruce. Sunt unele lucrări pe care Domnul Isus nu le poate face fără contribuţia noastră. El nu ar fi putut împlini profeţia întocmai dacă stăpânul măgăruşului nu ar fi fost de acord ca cei doi ucenici trimişi să-l dezlege şi să-L ducă la Sine.

Domnul Isus a dat ucenicilor marea însărcinare de „a merge în toată lumea şi de a propovădui Evanghelia”, până la marginile pământului. Domnul Isus va fi cu noi, ne va da cuvintele pe care să le spunem, dar are nevoie de bunăvoinţa şi de disponibilitatea noastră. Domnul Isus nu poate evangheliza lumea fără ajutorul nostru, vrea să ne facă părtaşi la această mare lucrare, ne împuterniceşte să o facem, dar nu o va face în locul nostru.  

De aceea, Domnul are nevoie să ştie că suntem gata, la dispoziţia Lui. Domnul are nevoie să ştie că tot ce aavem este închinat şi predat Lui. Domnul are nevoie să ştie că poate conta oricând pe noi fără a avea pretenţia ca să împărţim slava cu El. Stăpânul măgăruşului a rămas un anonim, ca eu şi tu să ne putem identifica cu El. 

Dar şi noi trebuie să ştim câteva lucruri:

Ø        Noi trebuie să ştim că Domnul are trebuinţe pe care numai noi i le putem împlini.

Ø        Să ne predăm Domnului întreaga fiinţă şi tot ce avem, în orice vreme, ca atunci când Domnul găseşte de cuviinţă, sau are o nevoie urgentă ce trebuie împlinită, să poată conta pe credincioşia noastră.

Ø        Nimic din ceea ce avem nu este lipsit de importanţă şi care să nu poată fi folosit. Ne amintim de Isai, tatăl lui David, care a trimis căpeteniilor de război în slujba cărora erau şi cei trei fii ai lui mai mari, „10 caşuri de brânză, o efă de grâu prăjit şi zece pâini” (1 Sam.17:17), iar atunci când David fugea de Absalom, trei persoane cu inimă mare au adus lui David: „paturi, lighene, vase de pământ, grâu, orz, bob, linte, uscături, miere, unt, oi şi brânză de vacă” (2 Sam. 17:28-29). Aceasta ne spune că Domnul Isus, Împăratul nostru poate fi oricând acasă la masa noastră şi sub acoperişul nostru. Nimic nu este prea mic şi neînsemnat ca să le ţinem numai pentru noi.

Ø        Nu ne aparţine nouă slava pentru ceea ce dăm Domnului, pentru că este a Lui. Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor nu se ruşinează de ceea ce îi dăm de bună voie. Slujind Domnului cu ce avem, facem posibil ca şi Domnul să ne slujească atât pe noi cât şi pe alţii care nu l-au cunoscut până în momentul acesta. El nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa drept jertfă pentru păcat.  

Măgăruşul care l-a purtat pe Domnul Isus 

Sunt multe lucruri pe care le învăţăm chiar şi de la un măgăruş:

Se spune despre măgari în general că sunt nişte animale încăpăţânate şi îndărătnice. Şi de câte ori nu reacţionăm şi noi în felul acesta când este vorba să renunţăm la voia şi plăcerea noastră? 

Firea noastră cea veche trebuie supusă, înfrânată, strunită de Domnul Isus aşa cum spunea şi psalmistul: ”Nu fiţi ca un cal sau ca un catâr fără pricepere, pe care-l struneşti cu un frâu şi o zăbală” (Ps. 32:9). 

Măgăruşul nu s-a mândrit de faptul că Domnul Isus s-a slujit de el. Chiar şi atunci când am făcut tot ce ni s-a poruncit, nu suntem decât nişte „robi netrebnici”. Am făcut doar ce eram datori să facem. 

Chiar şi un măgăruş tânăr şi neînvăţat la ham poate fi strunit de Domnul Isus. El are putere să îşi supună toate lucrurile. El are înţelepciunea necesară şi ştie să se ocupe de fiecare individ după temperamentul şi abilităţile pe care le-a pus în el. 

Domnul Isus dă valoare lucrurilor pe care i le dăm şi El are tot dreptul să se bucure de această slavă care i se aduce. 

Măgăruşul ne reaminteşte :

Ø        De nevoia noastră de a fi struniţi, ghidaţi, călăuziţi.

Ø        Natura noastră păcătoasă trebuie ţinută în frâu. Înfrânarea este o roadă a Duhului Sfânt.

Ø        Dumnezeu nu dispreţuieşte lucrurile slabe, începuturile slabe pentru că El însuşi a crescut ca „o odraslă slabă, ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat” (Is. 53:2). Mai mult, El a fost dispreţuit şi a luat asupra Lui dispreţul care ni se cuvenea nouă.

Ø        Noi sunt creaţi ca să ne purtăm poverile unii altora (Gal. 6:2). De asemenea, noi trebuie să ne împovărăm cu lucrurile cu care Domnul Isus s-a împovărat, şi să slujim de laudă slavei Sale.

Ø        Să nu fim pretenţioşi. Măgarul nu este un animal sofisticat. El este deprins cu pustia. Fuge de zarva oraşelor. Pretenţiile noastre sunt o dovadă a mândriei nerăstignite.

Ø        Măgarului nu-i place să se implice şi de multe ori este necooperativ, chiar leneş şi comod. În Împărţia lui Dumnezeu nu este loc pentru cei leneşi şi individualişti.

UN TATĂ IUBITOR ŞI UN FIU RISIPITOR

Luca 15:11-32 

Este o pildă foarte bine cunoscută, de aceea nu insist asupra descrierii ei. Câteva lucruri mi-au atras atenţia în mod deosebit când am citit-o ultima dată. Dar în centrul atenţiei de data aceasta nu este acest fiu nerecunoscător şi distrat, dar şi vrednic de milă şi dispreţ, ci tatăl, sau Dumnezeu pe care-l reprezintă. 

1. Dumnezeu se lasă jefuit de copiii Lui. Prin creaţie, noi toţi avem pe Dumnezeu ca Tată. În om este o obrăznicie înnăscută, să dorim mai mult decât avem nevoie şi să cerem ce nu ni se cuvine: „Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine” (v. 12)! Ce i se cuvenea acestui tânăr tupeist? Cu ce contribuise el la creşterea avuţiei tatălui lui?  Tânărul a primit ce a cerut apoi s-a dus şi s-a destrăbălat pe cheltuiala tatălui. Câtă lipsă de bun simţ! Ce neruşinare! Câtă degradare! Da, Tatăl ceresc s-a lăsat şi încă se mai lasă jefuit de averea Lui de unul, sau de mai mulţi copii ai Lui.  

2. Pe Dumnezeu îl doare despărţirea noastră de El. De ce? Pentru că El ştie ce vom face cu ceea ce ni „se cuvine”. Tânărul nostru, ameninţat cu moartea prin înfometare, se apucă ca de un pai de gândurile pe care nu avea cui să i le împărtăşească. „Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine şi eu mor de foame aici” (v.17)! Tatăl ştia cât de repede îşi va cheltui partea pe cont propriu, şi că va avea nevoie să cerşească după aceea. Pe când dacă ar fi stat acasă nu ar fi dus lipsă de nimic, ca şi până atunci.   

3. Dumnezeu celebrează întoarcerea rebelilor acasă.  Tatăl mai ştia şi aceea că numai o disperare adâncă îl poate duce la o pocăinţă profundă. De aceea a acceptat pierderea unei porţiuni de avere pentru a câştiga afecţiunea unui fiu nemulţumit cu starea de fiu. „Mă voi scula şi mă voi duce la Tatăl meu”, unde şi robii o duc mai bine decât el, a spus fiul.  „Când era încă departe, tatăl său l-a văzut, şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult (v. 20). Ba mai mult a poruncit slugilor să întindă masa şi să sărbătorească cu muzică şi jocuri întoarcerea fiului lui acasă. Dar mai mult, Dumnezeu celebra pocăinţa acestui fiu, care a fost mort şi acum a înviat.

În celelalte două pilde din acelaşi capitol, Domnul Isus ne relatează o scenă din cer, şi anume ce se întâmplă acolo când cineva se pocăieşte: „Tot aşa vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte decât pentru nouă zeci şi nouă de oameni neprihăniţi care nu au nevoie de pocăinţă” (v. 7).   

4. Pe Dumnezeu îl doare şi starea acelora care nu se ştiu bucura de ce au. Când cineva vorbeşte despre ce înseamnă foamea, nu este înţeles 100% decât de un flămând. Când cineva vorbeşte de moarte sau de despărţirea de soţ sau de un copil, nu este înţeles decât de cel ce a trăit aceeaşi experienţă şi care în momentul de faţă o retrăieşte din nou. Ca să înţelegi pe fiul risipitor trebuie să fii unul ca el. Fratele lui nu l-a înţeles. Nu carnea şi sângele ne fac să vedem bunătatea şi dragostea Tatălui, ci doar revelaţia, deschiderea ochilor, venirea în fire.

Ne obişnuim aşa de mult cu ce avem, cu ce suntem şi pentru care nu avem nici un merit, încât atunci când Dumnezeu găseşte de bine să dea un har mai mare celor ce au fost culeşi din pulbere cu harul, ne revoltăm teribil de tare.  Fiul cel mare al tatălui avea tot ce pretindea că nu a avut. Dar nu s-a ştiut bucura de ce avea.

Domnul Isus spune în Pilda lucrătorilor viei din Matei 20, celor ce cârteau împotriva gospodarului ce îi tocmise în vie: „Prietene, ţie nu-ţi fac nici o nedreptate: nu te-ai tocmit cu mine cu un leu? Ia-ţi ce ţi se cuvine, şi pleacă. Eu vreau să plătesc şi acestuia din urmă ca şi ţie. Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun” (Matei 20:13.15)? Singurul care poate face ce vrea cu ce este al lui este Dumnezeu. Noi nu avem acces decât la cât ni se cuvine.

Să învăţăm să apreciem darurile pe care le avem înainte de a le pierde.