FEMEI ISCUSITE ŞI CU TRAGERE DE INIMĂ

Exod 35

 

Ne întâlnim cu acest atribut de apreciere acordat femeilor în Exod 35. Este vorba despre o strângere de daruri pentru facerea cortului, la cererea lui Moise, după ieşirea din Egipt. Atât bărbaţi, cât şi femei au fost acceptate să aducă daruri din ceea ce au avut pentru această lucrare importantă legată de slujirea lui Dumnezeu. Moise consemnează în acest capitol că „toţi” au răspuns cu „tragere de inimă şi bunăvoinţă”.

           

Tot în acest capitol ne întâlnim cu cuvântul „prinos”: fiecare a adus prinosul de aur, pe care-l închinase Domnului” (v. 22), iar în v. 24, este vorba de un “prinos de argint şi de aramă”. Prinos nu este acelaşi lucru cu prisos. Poţi aduce un prinos chiar dacă nu ai de prisos din lucrul pe care-l dăruieşti. Văduva săracă pe care Domnul Isus a lăudat-o a dat Domnului nu din prisos, „ci tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască” (Marcu 12:44)

 

Dicţionarul Explicativ al Limbii Române defineşte prinosul ca fiind „un dar oferit divinităţii”; „un omagiu adus cuiva în semn de devotament, de admiraţie, de recunoştinţă”, „o contribuţie adusă în slujba unei cauze”. Prisos este „ceea ce depăşeşte necesarul”, „ceea ce întrece o limită”; „prisosinţă, surplus, belşug, abundenţă”.

 

Dar ceea ce este remarcabil cu privire la bărbaţii şi femeile lui Israel care au adus prinosul lor a fost aceea că au făcut aceasta cu bunăvoinţă, nu siliţi de Moise. Şi ei au mai făcut aceasta cu tragere de inimă, adică cu zel, râvnă şi ardoare. Această atitudine a inimii a fost şi este apreciată de Dumnezeu, chiar dacă obolul poate fi mic şi neînsemnat. Apostolul Pavel scria Corintenilor că „Dumnezeu iubeşte pe dătătorul voios” (2 Corint. 9:7). De asemenea, tot Pavel scrie că „dacă este bunăvoinţă, darul este primit” (2 Corint. 8:12). Când dăm de silă sau de gura altcuiva şi nu o facem cu bunăvoinţă, darul nu este luat în seamă de Dumnezeu.

 

Când cineva nu dă lui Dumnezeu ceea ce I se cuvine sau poate trece indiferent pe lângă un sărac în nevoie, se spune despre acea persoană că are inima închisă şi împietrită (Deutr. 15:6). Acest obicei de a da nu este ceva ce vine de la sine, ci trebuie cultivat. Omul are tendinţa să se gândească mai mult la sine decât la alţii. El gândeşte că atunci când dă la alţii el sărăceşte. Dar iată ce spune un proverb al lui Solomon: „Unul dă cu mână largă, şi ajunge mai bogat; şi altul care economiseşte prea mult nu face decât să sărăcească.” (Proverbe 11:24). Matematica lui Dumnezeu este deosebită de cea a oamenilor. Domnul Isus a spus de asemenea în Predica de pe munte: „daţi şi vi se va da”. Credincioşii din Macedonia au dat din „sărăcia lor lucie”, dar cu o bucurie peste măsură de mare (2 Corint. 8:2).

 

Numai cine practică dărnicia poate şti ce înseamnă bucuria de a-i face fericiţi pe alţii. Ei dau pentru că şi Dumnezeu le-a dat lor mai mult decât le trebuie. În loc ca surplusul să îl pună la bancă, ei îl împart cu cei mai puţin privilegiaţi, pentru că au înţeles ce spune proverbul: „Sufletul binefăcător va fi săturat şi cel ce udă pe alţii va fi udat şi el” (Prov. 11:25).

  

Dar pe lângă prinoase, femeile s-au pus în slujba Domnului cu iscusinţa lor. Ele au tors tort şi păr de capră. Este adevărat că trebuie să fie o artă să torci părul de capră, care este mult mai scurt decât cel de lână sau de bumbac. Ca să ajungi la fuiorul de cânepă era multă muncă: creşterea cânepii, topirea ei şi apoi meliţatul, o adevărată artă, pe care şi eu am văzut-o la mama mea. Apoi acest tort era vopsit în purpuriu, cărămiziu şi albastru. De obicei cuolarea tortului este un gri deschis. Chiar şi vopsitul este o artă în sine şi am văzut pe mama cum vopsea lâna înainte de a pune războiul ca să ţeasă cuverturi de pat, preşuri sau peretare.

 

Femeile nu aveau voie să slujească la Cortul întâlnirii, dar la facerea cortului fiecare din cele ce au vrut au putut contribui cu darul lor. Noi femeile nu avem dreptul şi privilegiul de a sluji la altar, dar putem face aşa de multe lucruri pe care numai femeile le pot face. Bărbaţii au adus prinosul lor din aur, iar cei mai de frunte au adus pietre de onix şi alte pietre scumpe pentru efod şi pieptar. La un momemt dat, Moise a trebuit să oprească poporul pentru că dăruise mai mult decât aveau nevoie şi „toţi, copiii lui Israel, bărbaţi şi femei, pe care-i trăgea inima să ajute la lucrul acesta, au adus Domnului daruri de bună voie” (Exod 35:29). La unii s-au făcut găuri în portmoneul lor, dar au fost bucuroşi să facă ceva pentru locaşul Domnului.

 

Cu câtă pasiune avem noi grijă de locaşul şi de curţile Casei Domnului? Considerăm noi smulsul buruienilor sau curăţenia în biserică a fi un privilegiu? Ştiaţi că Dumnezeu se uită şi la aceste lucruri minore, pentru unii considerate umilitoare; cu ce atitudine le faci? Dacă Dumnezeu nu ne încredinţează lucruri mai mari, este pentru că nu suntem binevoitori să le facem mai întâi pe cele mici. Nu ni se permite să slujim la altar, dar putem contribui la zidirea şi edificarea Templului duhovnicesc. Pot încuraja pe cineva care este deprimat şi fără nici o speranţă, pot face evanghelizare personală, pot vizita un bolnav la spital şi mă pot ruga pentru păcătoşi ca să vină la pocăinţă. Femeile iscusite pot face lucruri mari pentru Dumnezeu când se lasă călăuzite de Duhul Sfânt.

 

Femeia înţeleaptă, spune înţeleptul Solomon îşi zideşte casa. Dar sunt şi femei iscusite ca să dărâme ce zidesc alţii. Sunt femei care se pricep foarte bine să poarte zvonuri neadevărate, să bârfească, să facă discordie între prieteni. Dumnezeu nu are nevoie de această iscusinţă. Aceasta este lucrarea vrăjmaşului lui Dumnezeu. Pe când Moise era pe munte şi vorbea cu Dumnezeu, Aaron dăltuia viţelul din aur. Şi ştiţi cine contribuise cu aurul? Citim în Exod 32:2 că acesta a provenit din cerceii femeilor, ai fetelor şi ai fiilor lui Israel! Şi ce idolaş frumos a ieşit din aurul acesta! Este un moment bun să ne cercetăm inima să o cunoaştem spre ce ne atrage mai mult: să ne conformăm tot mai mult cu lumea din jur sau să trăim smeriţi cu Dumnezeul nostru. Tot ce are valoare veşnică trebuie preferat în locul celor trecătoare. Pragul veşniciei va fi trecut doar de faptele pe care le-am făcut: bune sau rele şi potrivit cu aceste va fi primirea sau respingerea de la Faţa Domnului.

 

O cântare spune:

 

Nu aştepta până poţi face lucru mare

Nu aştepta ca departe să luceşti;

Fii mult credincios în datorinţele tale

Lumină-n locul unde eşti!

 

Dumnezeu nu apreciază atâta cantitatea darurilor tale, cât atitudinea inimii cu care o faci.

CARE ESTE MIRAREA TA?

Faptele Apostololor 3:12-26

Meditaţia de astăzi este inspirată din Faptele Apostolilor capitolul 3. Este vorba de discursul apostolului Petru după ce ologul din naştere, care era dus în toate zilele la poarta Templului, numită „Frumoasa”, este vindecat.

 

Primul lucru pe care Petru îl constată în atitudinea mulţimii prezente la această vindecare este „mirarea” ei. „Petru, când a văzut lucrul acesta, a luat cuvântul, şi a zis norodului: „Bărbaţi Israeliţi, pentru ce vă miraţi de lucrul acesta? De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca şi cum prin puterea noastră sau prin cucernicia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble” (v. 12)?

 

La ce se mirau ei? La puterea pe care apostolii Petru şi Ioan au avut-o de a vindeca pe olog. Petru însă nu concepe şi nici nu acceptă ca mulţimea să le dea lor credit pentru ceea ce se întâmplase. El le îndreaptă privirea spre „Robul lui Dumnezeu”, ISUS, care recent fusese dat pe mâinile lui Pilat, apoi răstignit şi înviat.

 

Mulţimea trebuia mai degrabă să se mire de ceea ce ea fusese în stare să facă cu Isus: să se lepede de Domnul Dumnezeul lor şi să-L dea la moarte. Dacă mulţimea atribuia vindecarea ologului de către cei doi apostoli, Petru atribuie vindecarea ologului care a avut credinţă în Numele lui Isus: „Prin credinţa în Numele lui Isus, a întărit Numele Lui pe omul acesta, pe care-l vedeţi şi-l cunoaşteţi; credinţa în El a dat omului acestuia o tămăduire deplină, cum vedeţi cu toţii.(v. 16).

 

Isus, Omul suferinţei, El Însuşi poate veni în ajutorul celor care sufăr. Aşa a fost proorocit despre El şi aşa s-a întâmplat: „Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor proorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi” (v. 18).

 

Este foarte interesant de urmărit felul în care Petru întoarce privire mulţimii de la ei spre Domnul Isus. Este o schimbare de focus, şi este bine gândită. De ce s-a folosit Petru de această vindecare pentru a aduce aminte poporului de crima pe care o făcuse? Parte din răspuns este că suferinţa a intrat în lume prin păcat şi că numai prin pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu, Dumnezeu va trimite vremi de înviorare sufletească şi pe Domnul Isus a doua oară: „Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare, şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos” (v. 20-21).

 

Cea mai mare binecuvântare nu este totdeauna vindecarea trupului, ci vindecarea sufletului prin întoarcerea la Dumnezeu: „Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare, şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos”.

 

Păcatele au consecinţe mult mai devastatoare şi distrugătoare decât moartea lentă şi în suferinţă a unui  trup bolnav. În cer se poate intra şi dacă ai avut un trup bolnav pe pământ, dar nu se poate intra fără pocăinţă şi credinţă în Cel ce  a venit să biruiască moartea şi să ne deschidă uşa cerului către nemurire şi părtăşie veşnică cu Creatorul nostru.

 

Şi pentru că “Proorocul” profeţit este acum cu noi, în mijlocul nostru prin Duhul Său cel Sfânt, nu ne rămâne decât să-I dăm toată ascultarea, dacă vrem să avem parte de binecuvântarea legământului: “În adevăr, Moise a zis părinţilor noştri: „Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un prooroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune” (v. 22).

 

Şi-a schimbat mulţimea părerea despre Petru, după ce acesta a început să le pună sub ochi păcatul lor? Desigur că da. În capitolul 4:4 citim că mulţi din cei ce auziseră cuvântarea, „au crezut; şi numărul bărbaţilor credincioşi s-a ridicat aproape la cinci mii”. Au făcut ucenicii vindecarea pentru a atrage atenţia asupra lor? Nu! Dacă ar fi făcut-o, rezultatul nu ar fi fost acelaşi. Oamenii ar fi rămas tot în necredinţa lor şi s-ar fi îndreptat spre iadul cu flăcări nestinse.

 

Apostolul Petru ne dă o lecţie foarte preţioasă în felul cum el a refuzat să accepte creditul pentru vindecarea acestui olog. „Poarta Frumoasă” apare acum şi mai frumoasă, pentru că aici umilinţa apostolilor împletită cu credinţa ologului şi Atotputernicia Celui ce L-a înviat pe Domnul Isus din morţi, a produs această dublă minune: vindecarea fizică şi spirituală a ologului şi vindecarea spirituală a cel puţin 2000 de suflete. Aceasta trebuie să fie mirarea cea mai mare, şi anume felul în care un Dumnezeu Suveran găseşte cu cale să se descopere oamenilor şi să-i conducă la pocăinţă.

 

Pocăinţa în sine este o „mirare” şi o „minune”, pentru că ea face din ologi spirituali oameni care să alerge pe cărările cele drepte ale neprihănirii. Ai contemplat vreodată minunea „pocăinţei” şi te-ai mirat de puterea credinţei? Atunci te poţi considera un om binecuvântat, chiar dacă pentru aceasta Cineva a trebuit să sufere. Suferinţa Lui nu a fost în zadar. „Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor” (Isaia 53:11). Slăvit să fie Dumnezeu pentru bogăţiile harului Său ascunse în preaiubitul Lui, Isus, Domnul nostru.

Tu pe ce păşune eşti?

Înainte de anul 2000 am vizitat nişte prieteni de familie în Melbourne. Gazda ne-a dus în pivniţa casei şi ne-a arătat proviziile pe care şi le făcuse în urma zvonurilor care circulau cu privire la anul 2000, ca fiind sfârşitul lumii. Nu ştiu ce au înţeles ei în ce constă sfârşitul, şi de ce s-au aprovizionat, dar cert este că sfârşitul nu a venit şi proviziile acelea s-au consumat într-un timp relativ scurt.           

Orice provizie pământească este destinată să ne ajungă o anumită perioadă de timp, pe când provizia pe care o avem în Cuvântul Său nu se termină niciodată. Creştinii de 2000 de ani se hrănesc şi îşi adapă sufletul din izvoarele lui nesecate şi tineri şi bătrâni, întineresc ca vulturul, şi au o sursă inepuizabilă de putere pentru a duce o viaţă de biruinţă. Iadul şi-a dezlănţuit toată furia asupra bisericii răscumpărate a Domnului Isus şi porţile Locuinţei morţilor nu au biruit-o şi nici n-o vor birui. Stânca pe care ne bizuim şi în care ne-am aruncat ancora credinţei este Domnul Domnilor, Dumnezeul Oştirilor.           

În 1 Cronici capitolul 6, ultima parte a capitolului, se ocupă de Leviţii care şi-au primit moştenirea în ţara Canaanului. Leviţii, ca şi preoţii, erau o clasă de oameni cărora nu li s-a dat nici o moştenire în Israel, care să le aparţină lor, ci ei au primit câte o moştenire în mijlocul celorlalte seminţii ale lui Israel. Găsim aceasta scris în Numeri 35:1-8 şi Iosua 21, dar şi mai explicit în Deuteronom 18:1-8. „Preoţii, Leviţii şi toată seminţia lui Levi, să n-aibă nici parte de moşie, nici moştenire în Israel; să se hrănească din jertfele mistuite de foc în cinstea Domnului şi din darurile aduse Domnului. Să n-aibă moştenire în mijlocul fraţilor lor: Domnul va fi moştenirea lor, cum le-a spus”.            

Când citim capitolul 6 din 1 Cronici ne întâlnim cu genealogia acestor Leviţi începând de la părinţii lui Moise şi Aaron, şi de asemenea vedem slujbele care le-au fost încredinţate la templu. Urmaşii lui Aaron puteau fi mare preoţi sau preoţi, şi erau însărcinaţi „cu toată slujba locaşului Casei lui Dumnezeu. Aaron şi fiii săi aduceau jertfe pe altarul arderilor de tot şi tămâie pe altarul de tămâie, împlineau toate slujbele în Locul prea sfânt şi făceau ispăşire pentru Israel, potrivit cu tot ce poruncise Moise, robul lui Dumnezeu” (1 Cron. 6:48-49).           

Leviţii pregăteau animalele pentru jertfă, iar unii erau uşieri sau cântăreţi la Templu. Şi totuşi ce este aşa de important în acest pasaj şi ce a vrut Duhul Sfânt să ne spună prin păstrarea lui? La prima vedere este o repetiţie de nume, iar expresia „cu locurile lor de păşunat” se repetă de 42 de ori. Când vorbim de păşune în înţeles duhovnicesc ne gândim la Cuvântul lui Dumnezeu. Din Psalmul 23 ştim că Domnul este Păstorul nostru, iar din Psalmul 100 ştim că noi suntem turma păşunei Lui. Păşunea este un loc cu iarbă verde din abundenţă, ceea ce înseamnă că pământul este unul bun şi cu izvoare de apă în apropiere. Păşunea noastră este Cuvântul infailibil şi veşnic al lui Dumnezeu cu care ne hrănim pentru susţinerea vieţii noastre spirituale în această vale a plângerii şi a umbrei morţii.           

Leviţii au fost împrăştiaţi şi au primit moştenirea lor între cele 12 seminţii ale lui Israel, iar faptul că menţionează satele cu locurile de păşunat din împrejurimea lor, ne spune că ei aveau turmele lor, şi deci aveau asigurată păşunea pentru existenţa lor. În v. 54 citim: „Iată locuinţele lor, după satele lor, în hotarele care le-au fost însemnate”. Leviţii erau limitaţi în hotarele lor, dar mai erau limitaţi şi în ce priveşte îmbrăcămintea pe care o purtau în timpul slujbei şi în ce priveşte mâncarea pe care puteau şi trebuiau să o mănânce din jertfele mistuite de foc, şi pe care oamenii de rând nu aveau voie să o mănânce din jertfele aduse.           

Fiecare copil al lui Dumnezeu îşi are locul lui în hotarele lui. Provizia lui Dumnezeu ne este asigurată în Cuvântul, şi viaţa lui se desfăşoară între hotarele Cuvântului. Îngrădirea sau limitarea pe care o avem este în limitele Cuvântului: „Să nu treceţi peste ce este scris”.            

Cuvântul Domnului este valabil pentru orice situaţie în care ne găsim, atât în zile bune cât şi în zile grele. Numărul 40 este numărul tribulaţiei, a încercării, a testării. Faptul că păşunea este menţionată de 42 de ori înseamnă că „Paharul nostru este plin de dă peste el” (Ps. 23), şi chiar şi în zile grele, când suntem trecuţi prin valea umbrei morţii .           

Observăm că Beţerul (v. 78) era în pustie şi tot avea locuri de păşunat. Dumnezeu poate schimba locul uscat cu izvoare de apă. În Isaia 35:6 este acest adevăr rostit sub forma de profeţie: „… vor ţâşni ape în pustie, şi în pustietate pâraie”. Aceasta nu este o imposibilitate pentru Dumnezeu care poate schimba cursul apelor, aşa cum schimbă şi inima împăraţilor. Diferenţa nu este în Dumnezeu, ci se află în om care nu se lasă păşunat în hotarele îngrădite de Cuvânt.           

Alegerea Leviţilor era prin harul lui Dumnezeu, aşa cum şi noi avem parte de chemarea la mântuire iar unii şi la slujire, tot prin harul lui Dumnezeu. Lui îi datorăm faptul că suntem în această de har pentru care îi suntem recunoscători toată ETERNITATEA.     

În ce fel îşi vor reaminti alţii de tine?

 ŞIMEI

 

 

2 Samuel 16:5-14

 

Despre Şimei se spune că atunci când David a ajuns la Bahurim, i-a ieşit înainte dar nu ca să-i spună un Bun venit, ci ca să-l blesteme şi să arunce în el cu pietre. Omul acesta era înrudit cu împăratul Saul şi făcând aşa îşi afirma loialitatea faţă de casa lui Saul. Iată un om mare care joacă un rol de copil. Bahurim înseamnă Băieţi tineri, iuţi, oraşul tinerilor, cel mai bun războinic.

 

Şimei este un om de nimic, un om care nu se dă uşor după orice schimbare. Saul era mort, iar David care începuse să împărăţească la Ierusalim este silit să fugă de fiul său Absalom, care a dat o lovitură de guvern.

 

Şimei îl judecă pe David, care era acum în mijlocul unei mari crize familiare, fără ca cineva să-l pună să facă lucrul acesta. Imaginaţi-vă ce sentimente a experimentat David, când silit de împrejurări a trebuit să iasă din casa lui ca să-şi scape viaţa, şi este confruntat de Şimei ca fiind un „om al sângelui, om rău” (v .7). Când omul suferă şi încă pe nedrept, nu are nevoie ca cineva să-i aducă aminte de trecutul lui sau de greşelile pe care le-a făcut, pentru că nu este timpul cel mai potrivit pentru aceasta pentru că atunci, durerea lui ar fi dublă.

 

Nu vreau să  dau de înţeles că sunt împotriva faptului că cei vinovaţi trebuiesc confruntaţi cu dragoste  pentru a fi aduşi la pocăinţă. Dacă Domnul Dumnezeu îţi încredinţează această slujbă a împăcării, a celui păcătos cu Dumnzeu, atunci mergi şi fă ce ţi s-a poruncit şi vei avea sorţi de izbândă. Unii comentatori biblici, cred că atunci când David a păcătuit cu Bat-Şeba, proorocul Natan nu a mers la David ca să-l confrunte cu păcatul lui numai după ce s-a născut copilul născut din curvie (aproximativ nouă luni mai târziu). Putea oare Şimei, în felul în care s-a comportat cu David, să-l facă pe David să se simtă vinovat de tot sângele vărsat? Nicidecum.

 

Şimei este un om care nu a trăit la înalţimea numelui pe care l-a purtat. Şimei înseamnă „Renumit, chemat, El, Dumnezeu a ascultat, a auzit, cel care ascultă; Ascultare, Domnul dă ascultare; Iehova este renume”. Şimei era chemat la ascultare, nu să blesteme. Şimei a ajuns astfel să fie renumit dar nu pentru o faptă bună, o bravură, ci pentru că a blestemat şi a aruncat cu pietre într-un om care nu păcătuise cu nimic împotriva lui. Concluzia acestui fapt este că „omul este reamintit după ceea ce el a ştiut face mai bine”. Aceasta este adevărat în cazul lui Şimei şi în cazul nostru particular.

 

Şimei vorbeşte şi îşi spune părerea când nimeni nu i-o cere-o. El are o percepţie greşită a evenimentelor. El spune despre David că este un om rău, om al sângelui. El vede în fuga lui David din faţa lui Absalom o pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Dacă a fost aşa, cum de nu l-a dat Dumnezeu în mâna celor ce trebuiau să împlinească dreptatea Lui?

 

Nu poţi spune ceva despre altul fară ca să dai pe faţă ceva din caracterul tău. Ceea ce Şimei acuza în David era de fapt o reflecţie a propriului lui caracter. El era un om rău, un om plin de răzbunare. Dacă ar fi fost după Abişai, unul din conducătorii armatei lui David, de mult Şimei nu ar fi avut capul pe umeri. Abişai îl numeşte pe Şimei „câine mort”. Deşi lătra cât de tare putea fiind tare în puterea limbii, Şimei era un om în care nu puteai avea încredere cum nu te puteai baza pe un câine mort ca să te apere de duşman.

 

Când te crezi cel mai tare în faţa oamenilor prin mijloace fireşti, atunci eşti cel mai slab. Pentru nişte viteji, cum era şi Abişai, cei fireşti sunt doar nişte câini morţi. Dumnezeu avea să aducă răzbunarea lui David peste Şimei, dar la timpul Lui.

 

Abişai, care era şi verişorul lui David, este tot un om firesc. Vedem aceasta din răspunsul lui cât şi din însemnătatea numelui său. Abişai înseamnă: „Tatăl darului, izvor de bogăţie, tatăl belşugului, cel cu voinţă tare, Tatăl voinţei”. Voinţa tare poate fi atât un lucru bun, când ne motivează la bine, cât şi unul rău. Ea poate fi o mare pacoste când ne folosim de voinţa noastră într-un scop rău. Un om cu voinţă tare, puternică vrea răzbunare imediat.

 

Ba mai mult, David este prins la mijloc între aceşti doi oameni fireşti. Atitudinea lui David este una care ar trebui să ne inspire şi pe noi la a căuta pacea şi iertarea acelora care ne greşesc sau păcătuiesc împotriva noastră. Mai mult, putem învăţa de la David cum să ne relaţionăm la oamenii care ne fac rău sau ne vor binele. „Ce aveţi voi cu mine, fii Ţeruiei? Dacă bleastemă, înseamnă că Domnul i-a spus: Bleastemă pe David!” Cine-i va zice dar: „Pentru ce faci aşa” (v.10)? 

 

David acceptă ocara şi blestemele lui Şimei ca venind din partea lui Dumnezeu. Şi el nu-i găseşte nici o vină lui Dumnezeu. Dumnezeu este Suveran în tot ce El orânduieşte sau permite în viaţa omului, cu toate că nu este în caracterul lui Dumnezeu să blesteme pe un om nenorocit.

 

Când Abişai ia apărarea lui David, acesta o refuză. Cei duhovniceşti, ca şi David, nu vor să fie apăraţi de oameni, ci de Dumnezeu. David ştia că şi Abişai se poate schimba în sentimentele lui faţă de el. Am avut ocazia să călătoresc cu o femeie care mi-a vorbit de rău pe aproape toţi conaţionalii ei pe care i-a ştiut, fără nici o discriminare. I-am spus că nu sunt interesată să ascult la bârfele ei şi că nu vreau să mai discut de persoanele amintite deja odată, ci să vorbim despre noi, despre vreme, mâncare sau grădinărit. I-am mai spus că ştiu că „atunci când cineva îmi vorbeşte de rău pe alţii, mâine mă va vorbi şi pe mine de rău la aceştia”. Femeia s-a gândit mult la cele ce i-am spus şi într-un târziu mi-a spus: „Vă promit, tanti Lidia, că nu am să mai vorbesc despre nimeni în prezenţa dvs., dar să ştiţi că nu toţi pocăiţii sunt ca dvs.”. Trist, că adesea unii pocăiţi ţin isonul unor asemenea oameni de nimic, care se cred tari atunci când găsesc tot felul de greşeli în alţii.

 

Când suntem ocărâţi, vorbiţi de rău pe nedrept, pe lângă testul la care este supus batjocoritorul, trebuie să vedem că şi batjocoritul este pus la testul răbdării, al confruntării, al justificării, al răzbunării, al evaluării modului cum trece printr-o criză spirituală. David a trecut prin această criză cu brio. El a acţionat ca un câine mort. Nu l-a încântat nici aprecierea lui Abişai şi nu l-a dărâmat nici blestemele lui Şimei.

 

David a lăsat pe seama lui Dumnezeu rezultatele acestei întâmplări: „Poate că Domnul se va uita la necazul meu şi îmi va face bine în locul blestemelor de azi” (v. 12). David şi-a văzut de drum. David l-a ignorat total, chiar şi când Şimei a continuat să-l blesteme şi să arunce în el cu pietre. El nu se grăbeşte să dea o replică, să arunce şi el cu pietre în Şimei, nici să se apere în vreun alt fel.

 

„Împăratul şi tot poporul care era cu el au ajuns la Aiefim, şi acolo s-au odihnit” (v.14). Cel ce se încrede în Domnul chiar şi în momentele de criză, când este epuizat şi stors de putere, se poate odihni în Domnul. Aiefim înseamnă ostenit, epuizat.

 

Mai târziu, Şimei a recunoscut că a păcătuit (2 Sam. 19:16-23; 1 Împ. 2:36-46), şi s-a dovedit că David nu era un om rău, aşa cum zisese el, ci un om bun. Fapta lui Şimei însă nu a rămas nerăsplătită, pentru că s-a atins de unsul Domnului. Fiul lui, Solomon s-a ocupat în mod special de cazul acesta când a ajuns să domească pe tronul lui Israel.

           

Cum îşi vor aminti oamenii de noi? Vor spune ei că am fost nişte oameni de nimic, sau oameni integri şi de caracter? Aceasta depinde de tine. ”Un nume bun este mai de dorit decât o bogăţie mare” (Prov. 22:1).       

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

GRÂU SAU NEGHINĂ?

Gânduri inspirate din Pilda neghinei

Matei 13

 

Pilda neghinei este una din cele 15 pilde despre Împărăţia cerurilor pe care Domnul Isus le-a rostit şi dintre care 7 sunt incluse în capitolul 13 din Evanghelia după Matei. Ele mai sunt numite şi „tainele împărăţiei cerurilor”. Cuvântul Împărăţie este menţionat de 55 de ori numai în această evanghelie, de aceea ea mai este numită şi evanghelia Împăratului. Expresia „Împărăţia cerurilor” este găsită de 35 de ori în Matei şi în celelalte evanghelii.

  

Din totalul de 15 pilde din Evanghelia după Matei, doar trei nu încep cu: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu…”. Împărăţia cerurilor a fost mai întâi prezentată moştenitorilor ei de drept, copiilor lui Israel, dar ei au refuzat oferta, au respins pe Împărat şi în cele din urmă L-au răstignit. „A venit la ai Săi şi ai Săi nu l-au primit” (Ioan 1:11). Domnul Isus a anunţat că Împărăţia va fi luată de la evrei şi dată altui popor (Matei 21:43). Nu ne vom ocupa de toate aspectele Împărăţiei cerurilor, ci ne vom rezuma să luăm câteva învăţături din Pilda neghinei.

  

  În această pildă, Domnul Isus vorbeşte de un fermier conştiincios care şi-a pregătit ogorul şi a semănat în el sămânţă bună. Firele de grâu au răsărit şi au făcut rod. Dar în acelaşi timp, fermierul a observat că în lanul lui, odată cu grâul mai crescuse şi o altă plantă pe care el nu o semănase.

 

 Asemănarea a fost mult prea mare ca s-o observe înainte de apariţia roadelor. Ce se întâmplase de fapt? Acest fermier avea un vrăjmaş care a vrut să-i compromită recolta şi pe când acesta dormea, el a semănat în lanul cu grâu neghină.

 

 Slujitorii fermierului nostru s-au oferit să smulgă neghina îndată ce au văzut-o, dar stăpânul a ştiut că nu poţi smulge neghina fără ca să smulgi şi firele de grâu. El le-a spus s-o lase până la vremea secerişului şi atunci vor face separarea neghinei, care ca şi grâul, va fi strânsă în snopi şi arsă în foc, în timp ce grâul va fi strâns separat şi dus la treierat.

 

 Când am citit această pildă, ceea ce mi-a atras atenţia de data această a fost că:

 

1. Neghina nu a putut fi deosebită de grâu numai când a ajuns la vremea roadelor. Mulţi îşi dau şi azi numele de creştini pentru că au fost expuşi la auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Deşi trăiesc împreună, unii sunt fiii Împăratului (Matei 13:38) şi sunt grâu iar alţii, fiii celui rău, o afirmaţie dură dar dureros de adevărată, sunt neghina. Domnul Isus spune că pomul se cunoaşte după felul de roade pe care le aduce. La fel şi omul. „Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui” (Matei 12:35).

 

Cum se cunoaşte neghina de grâu? Cineva a spus odată că neghina îşi ţine spicul drept în sus, în timp ce grâul încărcat de rod este cu capul plecat. Ce descriere fidelă a fiilor celui rău, a Diavolului. Cei răi sunt mândri şi fuduli. Ei nu vor să admită că sunt păcătoşi. Ei nu se pot smeri, nu-şi pot pleca capul ca să ceară iertare de la Dumnezeu, dar nicidecum oamenilor. Ei se văd buni aşa cum sunt şi nu au nevoie de un Mântuitor. Ei cred că pot să păcălească pe oameni şi pe Dumnezeu. Dar aşa cum fermierul poate deosebi grâul de neghină, la fel şi Dumnezeu Tatăl are, nu numai o cunoştinţă deosebită dar şi, o cumpănă dreaptă.

 

El este îndelung răbdător şi pentru un anotimp, El mai îngăduie ca cei răi să fie cu capul sus printre cei buni. El nu poate fi judecat că a acţionat pripit ca şi slugile fermierului nostru. El mai acordă un timp de har şi pocăinţă.

 

2. Slujitorii acestui agricultor s-au oferit să smulgă neghina, dar el i-a oprit şi le-a spus să mai aştepte până la seceriş. Sunt şi azi mulţi voluntari între slujitorii Stăpânului care se oferă să smulgă pe cei răi din mijlocul lor, fără să-şi dea seama că dacă fac lucrarea aceasta înainte de vreme pot aduce mari prejudicii Stăpânului lor.

 

Dacă Dumnezeu are răbdare cu oamenii şi dă deopotrivă, soare şi ploaie şi peste cei buni şi peste cei răi, cine sunt eu să încerc să stârpesc pe cei răi de pe pământ, ori să-i scot din biserică până nu se conformează cu principiile mele? Domnul Isus ne-a avertizat că se vor strecura printre noi şi prooroci mincinoşi, îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinlăuntru sunt lupi răpitori. Datoria noastră este să ne păzim de ei, nu să-i omorâm. Dumnezeu le mai dă un timp, poate se vor pocăi şi ei…

 

 3. În ceea ce priveşte separarea celor buni de cei răi, aceasta este afacerea sau lucrarea lui Dumnezeu. Separarea este o lucrare păstrată şi încredinţată îngerilor. Îngerii sunt secerătorii. Ei pot face slujba aceasta cel mai bine. Noi, oamenii, putem greşi. Interesele noastre pot fi atinse de păcat. Putem fi părtinitori, insensibili, duri, sau avea prejudecăţi. Domnul Dumnezeu cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui. El nu face greşeli.

 

 4. Fermierul din pildă, cu toate abilităţile şi intenţiile lui bune, trebuie să accepte faptul că are un vrăjmaş care lucrează pe furiş, pe la spate. El a pândit momentul când toţi dormeau. Credinciosul, de asemenea, trebuie să fie tot timpul conştient că are un vrăjmaş foarte şiret şi inteligent care nu oboseşte nicicând în efortul lui de a-şi propaga şi el sămânţa lui. Diavolul va încerca să se strecoare în viaţa noastră, sau să semene în mintea noastră sămânţa lui otrăvită de mândrie, încredere în sine, atotsuficienţa de sine. El plantează la început o sămânţă mică în mintea noastră, ca şi cea de neghină, ca apoi din ea să crească răzvrătire, nemulţumire, amărăciune, ură şi poate chiar şi crimă. Orice bătălie este câştigată sau pierdută mai întâi în mintea noastră. De aceea este nevoie să veghem în orice vreme şi orice gând să-l facem rob ascultării de Hristos. Noi nu suntem în necunoştinţă de planurile lui şi nici de metodele lui prin care vrea să ne ducă în robie şi în cele din urmă să împărtăşim aceeaşi soartă cu el.

 

 Concluzia acestei pilde, aşa cum este interpretată de Domnul Isus în acelaşi capitol, nu mai are nevoie de nici un comentariu în plus: „Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfârşitul veacului. Fiul omului va trimite pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile, care sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi de auzit, să audă” (Matei 13:40-43).

  

Grâul nu poate produce decât grâu, un pai 30, altul 60 şi altul 100 de boabe într-un spic. Dar este grâu curat şi el va fi adunat în grânarul lui Dumnezeu, care este Împărăţia lui Dumnezeu. Neghina nu va produce decât neghină. Aceasta este natura ei, scrisă în codul ei genetic, chiar dacă preferă să crească în lanul de grâu, să se bucure de acelaşi soare strălucitor şi de ploaia binefăcătoare. Diferenţa din viaţa fiilor lui Dumnezeu şi a fiilor celui rău se va vedea la urmă. S-ar putea ca şi copiii lui Dumnezeu să sufere de arşiţa secetei sau de bătaia vântului sau a ploilor cu pietre. Suferinţa lor poate fi îngemănată cu bucuria şi totuşi rodul vieţii lor este cel ce va determina destinul lor.

 

 Neghina nu mai poate fi altoită când a ajuns deja să facă rod. Dacă păcătosul nu se pocăieşte ca să poată face roade vrednice de pocăinţă, atunci are loc ceea ce şi Ioan Botezătorul spunea în predicile lui: „Securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomului. Orice pom care nu face roadă bună va fi aruncat în foc” (Matei 3:10).

 

Dacă ne interesează cu adevărat destinul nostru veşnic, şi nu avem asigurarea că suntem scăpaţi de mânia lui Dumnezeu, El ne mai dă timp ca să ne pocăim, să ne schimbăm viaţa, căile şi priorităţile. Împărăţia cerurilor este un lucru real. Domnul Isus, spune în Evanghelia după Ioan capitolul 14, că se duce să pregătească un loc în “casa Tatălui” pentru toţi acei răscumpăraţi şi apoi va veni să-i ducă acasă pe copiii Săi. Dumnezeu este Suveran în Împărăţia Lui iar standardul Împărăţiei este sfinţenia şi neprihănirea.

  

Un ultim gând şi o provocare avem fiecare: Ce fel de roade aduc eu? Ce sunt eu: grâu sau neghină? Şi pomul fără roade ca şi neghina au aceeaşi soartă.

CE VOR MOŞTENI URMAŞII NOŞTRI DE LA NOI?

Urmaşii lui Isahar şi Beniamin (1 Cron. 7:1-12). Veţi zice: Alt pasaj plictisitor. Să nu credeţi că genealogiile din Biblie au fost puse acolo la întâmplare. Cu siguranţă nu!

Dacă ne uităm puţin în istorie, şi în alte genealogii păstrate în Biblie putem învăţa lecţii preţioase şi folositoare. În binecuvântarea pe care a rostit-o înainte de moarte patriarhul Iacov, citim că el spune despre Isahar următoarele: „Isahar este un măgar osos care se culcă în grajduri. Vede că locul este plăcut şi că ţinutul lui este măreţ, îşi pleacă umărul sub povară şi se supune birului” (Genesa 49:14). Isahar este un măgar. Nu spune că este ca un măgar, comparat cu un măgar, ci este un măgar osos care se culcă în grajduri, deci avea un caracter leneş, comod, nemotivat, perimat. Ca să o ducă bine, se pleacă sub povară şi se supune birului.

Aşa a fost la început. Tatăl lui a văzut în el o tendinţă la lenevie şi încăpăţânare. În schimb în genealogia din 1 Cronici citim despre Isahar lucruri care ne uimesc. Din întâiul născut al lui Isahar, Tola, s-au născut 6 copii, şi în dreptul numelui lor este menţiunea: ”oameni viteji”, căpetenii ale caselor părinteşti. Pe vremea lui David erau 22 600. Fiul lui Uzi, Izrahia, a avut 4 copii şi împreună cu tatăl lor au fost cinci căpetenii peste o armată de 36 000 ostaşi de război înarmaţi pentru război. Ce schimbare uimitoare.

Tatăl, bunicul, străbunicul au fost un măgar leneş, supus din dorinţa de a o duce bine. Dar urmaşii lui sunt o armată de viteji, războinici. Toţi erau viteji (87 000 erau scrişi în cartea spiţelor de neam, dar cei 35 000 erau „on stand by”, pregătiţi de luptă, de înfruntat duşmanul la porţi). Dumnezeu poate face această schimbare.

Tola înseamnă întins, vierme, vermişor, de purpură. Orice copil ar fi nemulţumit cu un asemenea nume. De aceea când Tola a avut la rândul lui copii, el le-a dat nume de care să nu le fie ruşine. Uzi înseamnă Iehova este puterea, puterea Domnului. Tola a îndrăznit să dea fiului său un nume semnificativ şi Uzi s-a ridicat de la starea de vierme, la cea de viteaz pentru că Iehova era puterea lui. Nu înţelegem cum Isahar, care avea un nume foarte frumos, şi care înseamnă răsplătire, Dumnezeu este răsplată, slugă răsplătită, a putut da copilului lui numele de vierme. Numele lui Uzi este dat de Tola pentru a sfida amintirea numelui lui şi Uzi a ajuns tare prin puterea Domnului. 

Despre fiii lui Beniamin citim aceeaşi menţiune: Din Bela au ieşit 5 căpetenii „oameni viteji, şi scrişi în spiţele de neam” în număr de 22 034. Despre urmaşii lui Becher s-au spus aceleaşi lucruri bune ca şi despre  fii lui Iediael, „în stare să poarte armele şi să meargă la război”. Dar dacă ne uităm în Genesa la ceea ce spune tatăl lor despre Beniamin putem vedea că nu este mare deosebire. „Beniamin este un lup care sfâşie; Dimineaţa mănâncă prada, iar seara, împarte prada răpită” (Gen. 49:27). El a vut un temperament violent, agresiv şi a rămas acelaşi. Firea lui a rămas neschimbată, nici o transformare majoră nu a fost făcută în caracterul lui. 

Din această seminţie a fost şi primul împărat al lui Israel, Saul, fiul lui Chiş. În schimb, un alt Saul, din Tars, a dovedit prin lucrarea Duhului Sfânt în viaţa lui, ce mare putere are harul transformator în viaţa aceluia care se întâlneşte cu Dumnezeu într-un mod real.  

Ce schimbare de caracter semnificativă poate avea loc când ne punem încrederea în Domnul.

CINE ESTE FARAONUL MULTORA?

“Să se dea mult de lucru oamenilor acestora ca să aibă de lucru, şi să nu mai umble după năluci” (Exod 5:9). 

După 400 de ani, aşa cum spusese Dumnezeu lui Avraam, poporul Israel încă mai era în Egipt, dar “gemeau din pricina robiei şi scoteau strigăte deznădăjduite” (Exod 2:23). Egiptenii au văzut că poporul se înmulţise foarte mult şi erau puternici de aceea au început să se teamă că se vor uni cu vrăjmaşii lor, îi  vor bate şi apoi vor pleca din ţară. Faraon nu ar fi vrut să plece pentru că erau o mână de lucru ieftină.  

Pentru a preveni aceasta ei au supus pe poporul evreu la o aspră robie. Când Moise, trimis de Dumnezeu, merge pentru prima dată la Faraon şi cere permisiunea ca să părăsească Egiptul pentru a merge în pustie ca să aducă o jertfă Dumnezeului lor, Faron se opune categoric. “Cine este Domnul ca să ascult de glasul Lui? Eu nu cunosc pe Domnul şi nu voi lăsa pe Israel să plece” (Exod 5:2). 

Chiar în ziua aceea Faraon a dat poruncă ca să nu se mai dea paie pentru facerea cărămizilor ca mai înainte, în schimb ei trebuiau să se ducă să le strângă şi totuşi să facă acelaşi număr de cărămizi ca şi până atunci. Ceea ce cerea Faraon era  o imposibilitate. Logofeţii evrei, ca şi poporul au devenit foarte nemulţumiţi cu noua lege şi s-au plâns la Faraon, dar acesta s-a arătat fără milă şi i-a acuzat că sunt leneşi şi trântori. 

De unde s-a ajuns la aceste necazuri aşa de insuportabile? De la faptul că acum se trezise în evrei dorinţa de a se închina Dumnezeului lor. Faraon numeşte închinarea la Dumnezeul lor “umblare după năluci”, o pierdere de vreme şi o răzvrătire împotriva autorităţii lui. Faraon profitase de poporul evreu şi cu ajutorul lor construise piramidele Ramses şi Pitom. Deşi nu se bucura că poporul se înmulţea, totuşi voia să-l ţină în frâu, înjugat la afacerile lui. 

Faraon îl descrie foarte bine pe diavolul. El nu se bucură de propăşirea poporului lui Dumnezeu, a copiilor Lui şi vrea să-i ţină robi. Când vrem cu mai multă ardoare să –l slujim pe Dumnezeuzul nostru, atunci El ne dă mai mult de lucru. Ne ţine ocupaţi cu lucrurile vieţii trecătoare şi încearcă să înăbuşe orice dorinţă sfântă care se înfiripează în sufletul nostru. “Să li se dea mult de lucru”. Diavolul a descoperit secretul căci cu cât ne ţine mai ocupaţi cu lucrurile lumii acesteia, cu atât mai puţin timp avem pentru Dumnezeu. El nu este interesat de binele supuşilor lui, nu le dă răgaz de odihnă sau închinare, ci-i exploatează la maximum. Atunci când cineva încearcă să îşi exprime nemulţumirea sau să se revolte împotriva diavolului, se alege cu replici şi mai usturătoare: “sunteţi nişte leneşi şi nişte trântori”. Evreii nu au avut puterea necesară să se împotrivească lui Faraon, dar Dumnezeul lor a putut şi le-a venit în ajutor.  

Dumnezeu aşteaptă clipa când noi să ajungem în starea când nu mai suportăm robia lui Satan şi când dorinţa de a sluji pe Dumnezeul nostru să biruiască. Este o luptă feroce care se dă în sufletele noastre. Satan nu vrea să lase pe om să plece aşa de uşor de sub robia lui. Încetarea muncii i-ar aduce pagube imense. 

Cu toate acestea, Dumnezeu a vegheat şi la vremea potrivită a adus la împlinire eliberarea poporului Său. El a îngăduit ca evreii să fie asupriţi în felul acesta ca ei să se scârbească de Egipt, de lume şi să vină în pustie, să iasă afară din tabără la El şi să-L slujească (Evrei 13:13).  

Robia lui Satan este mult mai greu de suportat decât robia Domnului Isus. Deosebirea dintre cele două robii constă în aceea, că în timp ce ne naştem robi păcatului şi lui Satan, noi devenim robii Domnului Isus pentru că alegem să fim. Ne facem robi de bună voie şi atunci când o facem de bună voie şi cu bucurie, robia devine plăcerea noastră, voia noastră şi împlinirea noastră.  Deşi suntem robi suntem mai slobozi ca oricând. Când devenim robi ai Domnului Isus devenim slobozi faţă de păcate, adicţii, pofte, plăceri păcătoase. Devenim liberi să decidem, să alegem şi să slujim pe Dumnezeu. 

Atunci când Dumnezeu cheamă pe oameni la Sine îi cheamă la odihnă, nu la munci grele şi inepuizabile. “Veniţi la Mine voi toţi, cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă pentru sufletele voastre” (Matei 11:28). Omul nu trebuie să facă nimic pentru mântuirea sa pentru că Dumnezeu a făcut totul. Diavolul ne duce la exasperare şi distrugere, Domnul Isus oferă celor ce cred în El şi acceptă jertfa Sa nu numai mântuirea, protecţia şi ajutorul Său, ci şi viaţa veşnică. Cei doi stăpâni nu se pot compara unul cu celălalt, pentru că de fapt, Diavolul este duşmanul lui Dumnezeu aşa cum Faraon devenise duşmanul evreilor.  

Sfârşitul lui Faraon a fost pe fundul Mării Roşii. Sfârşitul Satanei va fi tot într-o mare de foc şi pucioasă, unde va fi muncit zi şi noapte, în vecii vecilor (Apoc. 20:10).    

FERICIREA DE A FI Matei 5 :1-12

În cuprinsul celor nouă fericiri cu care Domnul Isus şi-a început renumita Predică de pe munte, Domnul Isus, observă că nu fericeşte pe nimeni pentru ceea ce are. Nu este fericit cel ce are ochi şi vede, urechi şi aude, picioare şi poate umbla. Fericirea nu depinde de ceea ce are omul, ci de ceea ce este omul.            

Ferice de cel ce este sărac, de cel ce este nemângâiat, de cel ce este blând,  flămând, însetat, milostiv, curat la suflet, făcător de pace, prigonit şi suferă din pricina neprihănirii. Omul poate avea vedere şi să nu fie fericit, pentru că nu vede lumina vieţii. Omul poate avea auz şi rămâne indiferent la propovăduirea Cuvântului. Omul poate avea picioare şi poate merge pe calea păcatului. Nici bogaţii nu sunt fericiţi. În schimb Domnul nu se uită la ce izbeşte privirile, ci la inimă.  El vrea să fim fiii ai Tatălui, şi dacă suntem ai Lui, trebuie să avem în noi ceva din El. Sunt mulţi oameni în toată integritatea fizică şi totuşi nemântuiţi. Dar dacă mântuirea ar fi fost dată numai la cei sănătoşi şi frumoşi, niciodată cei cu handicapuri nu ar fi avut o şansă la mântuire. Dacă vrem să fim desăvârşiţi după cum şi Tatăl nostru este desăvârşit nu se ia în considerare ce avem sau nu, ci ceea ce suntem.           

Ochiul ne poate face să cădem în păcat (Matei 5:29), mâna sau piciorul, de asemenea, (Matei 5:30-31). Cu gura putem face făgăduinţe şi juruinţe false şi astfel păcătui (Matei 5:33). Fericirea cea mai mare însă constă în a da, care de fapt este şi fericirea a zecea, enunţată de apostolul Pavel: “Este mai ferice să dai decât să primeşti” (Fapte 20:35).           

Dacă Legea cerea “dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi”, legea harului, a iubirii spune opusul a ceea ce spune Legea. Cine iubeşte trebuie să lase de la el, să dea din al lui, să dea ceva din sine, să iubească pe cine nu merită. Dacă ne uităm în ultimele versete din Matei 5 observăm că dragostea nu se poate răzbuna, nici măcar împotrivi celui ce îi face rău. Ci dimpotrivă să-l lase să-i ia ceea ce el vrea, şi să-i mai dea şi în plus. Vrăjmaşul te loveşte peste un obraz, dă-i şi pe celălalt. Vrea să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. Te sileşte să mergi cu el o milă, tu mergi două. Binecuvintează, iubeşte şi roagă-te pentru cei ce te urăsc, te asupresc şi te blastămă. Fiecare dă ce are. Dar dacă tu vrei să fii un fiu al Marelui Stăpân nu poţi face ce fac vrăjmaşii tăi. Ia exemplu de la El. Chiar dacă oamenii sunt răi, Dumnezeu face să răsară soarele şi peste ei ca şi peste cei buni, şi plouă şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.  

Toate acestea nu trebuie să le facem cu gândul răsplăţii. Nu, căci sunt şi păgâni care fac fapte bune. Ci să le facem ca să devenim desăvârşiţi ca Tatăl nostru ceresc. Dacă ştim lucrurile acestea şi nu le facem, la ce ne foloseşte? Dacă ne zicem creştini şi nu tindem spre desăvârşire la ce ne foloseşte? Numai cine este născut din nou poate vedea împărăţia lui Dumnezeu. Naşterea din nou vizează de asemenea caracterul nostru. Noi trebuie să avem o natură nouă, să fim o creaţie nouă.           

Dacă avem nevoie de ceva trebuie să cerem, şi ca să fim ceea ce trebuie, să ne lăsăm învăţaţi şi să dăm afară ce nu este bun din noi. Nu poţi să dai ceva aproapelui tău fără a da şi o părticică din tine. Se poate că nu totdeauna dai din prisosul tău, dar când poţi renunţa la tine pentru a împlini o nevoie mai urgentă, această renunţare din partea ta este bine primită de Dumnezeu.    

JERTFA NOASTRĂ NECURMATĂ

Exod 29:38-46

Textul acesta din Vechiul Testament ne vorbeşte despre o jertfă necurmată. În legea dată poporului Israel pe muntele Sinai se includea şi aceasta, care consta în aducerea pe altar a doi miei de un an, în fiecare zi. Unul trebuia jertfit de dimineaţă şi altul trebuia jertfit seara împreună şi cu o jertfă de mâncare: a zecea parte dintr-o efă de floare de făină (aprox. 2kg), frământată cu un sfert de hin (aprox. 750ml) de untdelemn de măsline fără drojdii şi un sfert de hin (750 ml) de vin.

Această jertfă adusă întocmai după Lege era considerată o jertfă de “un miros plăcut Domnului” (v. 41). Cu alte cuvinte, Domnul îşi găsea plăcerea în închinătorul care o aducea. Legea aceasta, ni se mai spune, că trebuia să aibă un caracter necurmat, în fiecare zi, şi fără oprire. Urmarea acestui fapt o avem afirmată în ultima parte a textului citat începând cu v. 42: “Aceasta este arderea de tot necurmată, care va fi adusă de urmaşii voştri, la uşa cortului întâlnirii, înaintea Domnului; acolo Mă voi întâlni cu voi, şi îţi voi vorbi. Acolo Mă voi întâlni cu copiii lui Israel, şi locul acela va fi sfinţit de slava Mea. Voi sfinţi cortul întâlnirii şi altarul; voi sfinţi pe Aaron şi pe fiii lui, ca să fie în slujba Mea ca preoţi. Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel, şi voi fi Dumnezeul lor. Ei vor cunoaşte că Eu sunt Domnul Dumnezeul lor, care i-am scos din ţara Egiptului, ca să locuiesc în mijlocul lor. Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor”.

Ce lucru mare trebuie să fi fost pentru leviţii care făceau slujba aceasta la cortul întâlnirii, ca să se întâlnească , nu cu un om, ci cu însăşi Domnul Dumnezeu! În plus, Domnul mai spune că „locul acela va fi sfinţit” de slava Sa. Ne putem imagina ce s-ar fi putut întâmpla dacă mielul prescris pentru jertfă nu era adus la timpul şi la locul indicat? Chiar dacă Domnul rămânea credincios, aşa cum este întotdeauna, dacă levitul nu se prezenta cu darul, nu avea posibilitatea ca să se întâlnească cu Domnul.

Învăţăm de aici cum putem intra în prezenţa Domnului, cum ne putem întâlni cu El şi cum putem sfinţi locul în care ne întâlnim cu El. Atunci când a fost dată Legea, jertfele se aduceau doar la cortul întlnirii. Dar acum, noi care am cunoscut harul mântuitor adus prin jertfirea de bunăvoie a Mielului divin, avem un har şi mai mare. Închinătorii adevăraţi, a spus Domnul Isus, sunt cei ce se închină în Duh şi adevăr.

Dar asta nu înseamnă că noi nu mai aducem nimic Domnului. Dimpotrivă, acum avem obligaţia ca să ne aducem pe noi înşine Domnului, cu tot ce avem mai bun, cu floarea făinii, cu o inimă zdrobită şi cu bucurie. Să ne prezentăm înaintea Domnului şi acolo El se va pogorî la noi ca să se întâlnească cu noi. Să nu uităm că totul depinde de noi. Dacă din această „jertfă necurmată” luăm afară litera „m”, jertfa devine necurată”. Doar un singur lucru scos din ceea ce Domnul pretindea, şi deşi era adusă la altar, nu era primită. Domnul nu-şi găseşte plăcerea în cineva care nu ascultă întru totul de Cuvântul Său. Şi când Domnul nu se coboară la întâlnire cu păcătosul, nici locul întâlnirii nu este sfinţit.

Mi se par deosebit de interesante atât condiţia, cât şi contextul în care Dumnezeu a ales atunci să se întâlnească cu omul. Mielul adus seara rămânea pe altar până dimineaţa şi cel de dimineaţa rămânea până seara. Noi suntem păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă, spune apostolul Petru. Şi ceea ce dăm Domnului seara se păstrează sub protecţia lui până dimineaţa. Iar ceea ce dăm Domnului dimineaţa se păstrează sau se consumă până seara. Domnul Isus a ales de bună voie să fie Mielul nostru fără cusur, jertfit odată pentru totdeauna. Noi să alegem să dorim prezenţa Domnului şi sfinţirea în viaţa noastră. Să dorim să fim noi înşine o jertfă dată cu bucurie şi de bună voie Domnului (Rom. 12:1). Aceasta este din partea noastră o “cuminte” jertfă duhovnicească. Ce har mare avem să umblăm conştienţi, necurmat, sub privirea şi ocrotirea lui Dumnezeu. Să fie binecuvântat Numele Lui în veci!

“Cheamă-Mă şi am să vin
Şi-o scară la cer voi înălţa,
În noapte, sub cerul senin
Cu tine de vorbă voi sta”. (“Eu n-am să te las ca să pieri”- N. Moldoveanu).

FIUL NELOIAL

Evanghelia după Luca 15:11-32

Este o pildă foarte bine cunoscută, de aceea nu insist asupra descrierii ei. Câteva lucruri mi-au atras atenţia în mod deosebit când am citit-o ultima dată. Dar în centrul atenţiei de data aceasta nu este acest fiu nerecunoscător şi distrat, dar şi vrednic de milă şi dispreţ, ci tatăl, sau Dumnezeu pe care-l reprezintă.

1. Dumnezeu se lasă jefuit de copiii Lui. Prin creaţie, noi toţi avem pe Dumnezeu ca Tată. În om este o obrăznicie înnăscută, să dorim mai mult decât avem nevoie şi să cerem ce nu ni se cuvine: „Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine” (v. 12)! Ce i se cuvenea acestui tânăr tupeist? Cu ce contribuise el la creşterea avuţiei tatălui lui? Tânărul a primit ce a cerut apoi s-a dus şi s-a destrăbălat pe cheltuiala tatălui. Câtă lipsă de bun simţ! Ce neruşinare! Câtă degradare! Da, Tatăl ceresc s-a lăsat şi încă se mai lasă jefuit de averea Lui de unul, sau de mai mulţi copii ai Lui.

2. Pe Dumnezeu îl doare despărţirea noastră de El. De ce? Pentru că El ştie ce vom face cu ceea ce ni „se cuvine”. Tânărul nostru, ameninţat cu moartea prin înfometare, se apucă ca de un pai de gândurile pe care nu avea cui să i le împărtăşească. „Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine şi eu mor de foame aici” (v. 17)! Tatăl ştia cât de repede îşi va cheltui partea pe cont propriu, şi că va avea nevoie să cerşească după aceea. Pe când dacă ar fi stat acasă nu ar fi dus lipsă de nimic, ca şi până atunci.

3. Dumnezeu celebrează întoarcerea rebelilor acasă. Tatăl mai ştia şi aceea că numai o disperare adâncă îl poate duce la o pocăinţă profundă. De aceea a acceptat pierderea unei porţiuni de avere pentru a câştiga afecţiunea unui fiu nemulţumit cu starea de fiu. „Mă voi scula şi mă voi duce la Tatăl meu”, unde şi robii o duc mai bine decât el, a spus fiul. „Când era încă departe, tatăl său l-a văzut, şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult (v. 20). Mai mult decât atât, a poruncit slugilor să întindă masa şi să sărbătorească cu muzică şi jocuri întoarcerea fiului lui acasă. Bucuria a culminat când Dumnezeu a celebrat pocăinţa acestui fiu, care a fost mort şi acum a înviat. În celelalte două pilde din acelaşi capitol, Domnul Isus ne relatează o scenă din cer, şi anume ce se întâmplă acolo când cineva se pocăieşte: „Tot aşa vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte decât pentru nouă zeci şi nouă de oameni neprihăniţi care nu au nevoie de pocăinţă” (v. 7).

4. Pe Dumnezeu îl doare şi starea acelora care nu se ştiu bucura de ce au. Când cineva vorbeşte despre ce înseamnă foamea, nu este înţeles 100% decât de un flămând. Când cineva vorbeşte de moarte sau de despărţirea de soţ sau de un copil, nu este înţeles decât de cel ce a trăit aceeaşi experienţă şi care în momentul de faţă o retrăieşte din nou. Ca să înţelegi pe fiul risipitor trebuie să fii unul ca el. Fratele lui nu l-a înţeles. Nu carnea şi sângele ne fac să vedem bunătatea şi dragostea Tatălui, ci doar revelaţia, deschiderea ochilor, venirea în fire. Ne obişnuim aşa de mult cu ce avem, cu ce suntem şi pentru care nu avem nici un merit, încât atunci când Dumnezeu găseşte de bine să dea un har mai mare celor ce au fost culeşi din pulbere cu harul, ne revoltăm teribil de tare.

Fiul cel mare al tatălui avea tot ce pretindea că nu a avut. Dar nu s-a ştiut bucura de ce avea. Domnul Isus spune în Pilda lucrătorilor viei din Matei 20, celor ce cârteau împotriva gospodarului ce îi tocmise în vie: „Prietene, ţie nu-ţi fac nici o nedreptate: nu te-ai tocmit cu mine cu un leu? Ia-ţi ce ţi se cuvine, şi pleacă. Eu vreau să plătesc şi acestuia din urmă ca şi ţie. Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun” (Matei 20:13.15)? Singurul care poate face ce vrea cu ce este al lui este Dumnezeu. Noi nu avem acces decât la cât ni se cuvine.